Despre deasa împărtăşire a credincioşilor

Referitor la frecvenţa împărtăşirii credincioşilor cu Trupul şi cu Sângele Domnului, am întâlnit uneori temerea că împărtăşirea „prea” deasă riscă să ducă la „obişnuinţa” omului cu aceasta, la intrarea lui pe tărâmul rutinei privitor la unirea sa cu Dumnzeu.

Dacă omul duce o viaţă în bună rânduială, în frică şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, neavând el păcate opritoare de la apropierea sa de Sfântul Potir – se face temerea aceasta străină piedică şi poticnire în calea unirii lui cu Hristos? Iar acolo unde ea se face o astfel de piedică, pe ce poruncă dumnezeiască se întemeiază ori pe care temei canonic se ridică ea?[1]

Înţeleg eu cu mintea mea că această atitudine se vrea a fi preventivă faţă de o eventuală „banalizare” (ca şi cum aceasta ar fi cu putinţă!) a Sfintelor şi Înfricoşătoarelor Taine ale lui Hristos.

Ea nu face însă decât să dovedească puţinătatea credinţei (dacă nu chiar lipsa ei cu totul) în puterea lucrătoare a Sfintelor Taine.

Pe de altă parte, se pune întrebarea: dacă un credincios se împărtăşeşte rar, în acele rare situaţii în care se împărtăşeşte – primeşte el Trupul şi Sângele Domnului fiind pe deplin conştient de unirea sa cu Hristos? Nu cumva tocmai rara împărtăşire îi împuţinează şansele acestei conştientizări, de vreme ce omul care gustă şi vede că bun este Domnul nu apucă să se statornicească în simţirea bunătăţii Lui, ci lasă timp vrăjmaşului să se apropie şi să-l întoarcă la o viaţă dacă nu de păcat, măcar de ne-simţire a bunătăţii lui Dumnezeu şi, deci, la o îndepărtare de El?

Iar pe de altă parte, ştim bine că Domnul a stat la masă cu vameşii şi cu păcăoşii, explicând celor ce se socoteau pe ei înşişi a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu: „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Marcu 2; 17).

Numindu-Se El Însuşi „Doctor al celor bolnavi”, îi cheamă pe toţi bolnavii la Sine şi li Se oferă, nu ca o recompensă pentru starea de vrednicie ori pentru deplina lor conştienţă faţă de Trupul şi Sângele Său, ci ca medicament, singurul medicament care poate să-i însănătoşească. Omului bolnav Se aduce Jertfă Hristos, ca pe unul ca acesta să-l ridice din patul neputinţei şi al bolii sale. Pe ce temei temerea mai sus amintită refuză bolnavului medicamentul vital şi-l dă, prin aceasta, în ghearele morţii?

Despărţirea credincioşilor de Hristos, îndepărtarea şi alungarea lor de la Sfântul Potir în afara situaţiilor de păcate opritoare – este efectiv o crimă duhovnicească.

Deconectaţi fiind de la Sursa de Viaţă, li se pretinde apoi să aibă viaţă în ei fără Izvorul Vieţii. Nu ne întoarcem cumva la greşeala lui Adam care s-a vrut dumnezeu prin sine însuşi, fără de Dumnezeu?

Dacă oamenii se simt atraşi spre deasa împărtăşire, este pentru că ei au gustat şi au văzut că bun este Domnul, au dobândit viaţă din Izvorul Vieţii şi nu mai vor să se întoarcă în moartea înstrăinării de Dumnezeu.

Dacă oamenii se simt atraşi spre deasa împărtăşire, este pentru că Însuşi Hristos îi atrage la El. Nu diavolul îi trimite pe oameni să se împărtăşească, dimpotrivă: el de la-nceput a luptat să-l despartă pe om de Creatorul său.

Iar dacă se poate vorbi despre o obişnuinţă a omului cu Trupul şi Sângele Domnului, aceasta are strict sensul de obişnuire a lui cu hrana sa vitală. Şi ar trebui să ne bucure când un semen al nostru s-a obişnuit într-atât să se hrănească cu Hristos, încât el a devenit dependent de această Hrană a sa. Fiindcă nimeni nu poate să fie dependent de Hristos şi, în acelaşi timp, ne-conştient de această dependenţă a sa.

_____________________________________________

---

[1] Părintele Matei vulcănescu, într-un scurt şi concis comentariu, surprinde un aspect esenţial al problemei: „Cred că este o ipocrizie a unor preoţi care se împărtăşesc la fiecare Liturghie, dar ei la râdul lor nu îi lasă pe credincioşi să se împărtăşească, deşi pot fi mult mai curaţi sufleteşte decat ei. În faţa Sfintei Împărtăşanii, suntem egali, preoţi şi credincioşi. Preotul nu are o „vrednicie specială” pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Gândul cum că preotul „are o vrednicie specială” în faţa Sfintei Împărtăşanii este erezie şi clericalism, pentru că îl face pe preot „infailibil” şi îl desparte pe credincios de Hristos. Bineînţeles că atunci când credinciosul este oprit de Sfintele Canoane este altceva, dar când nu e oprit şi tu, preote, îi pui graniţe, atunci eşti în greşeală.” (http://deasaimpartasire.blogspot.ro/2012/09/pr-matei-vulcanescu-despre-anateme-si.html)

Tag-uri:deasa impartasire