Portretul ineditei mele prietene, L.

 Dianora Ioana

Prietena mea L. este aceea care m-a invatat cea mai frumoasa lectie de viata.

L. mi-a fost prezentata cu vreo 15 ani in urma de catre o doamna, o cunostinta comuna a noastra.

Era o iarna cu nameti ca-n povesti, cum nu mai intalnisem pana atunci.

Dar bucuria zapezii mi-a fost grabnic umbrita de intalnirea cu L. si de faptul ca nu puteam sa nu tin seama de ea si de interventia ei, brusca si neasteptata, in viata mea.Caci L., care nu imi placuse deloc, imi schimbase viata cu totul mai inainte ca eu sa apuc sa ma dezmeticesc.

Doamna care ne-a facut cunostinta mi-a spus ca L. isi dorise de mult sa fie prietena mea. Ba, chiar, ca ea ma urmarise indeaproape un timp. Nu o zi, doua, nu cateva luni, ci – vreme de 20 de ani!

“Nu cred!” i-am spus doamnei pe un ton destul de taios si neadecvat, tinand seama de faptul ca doamna respectiva nu avea nicio vina ca L. pusese ochii pe mine. “Eram copil pe atunci”, am protestat, “abia daca aveam zece ani…”

Amabila, fara si tina seama de iritarea mea nepotrivita, doamna mi-a explicat: “Si ea era micuta atunci. Intr-un fel, ati crescut impreuna. Insa tu n-ai stiut…”

M-am mirat: ce-i veni, dar, sa iasa din umbra tocmai acum? E adevarat ca, de la o vreme, ma simteam urmarita; as fi putut sa-mi dau seama ca se intampla ceva. Dar, parca, tot preferam sa nu o fi intalnit niciodata.

Eram cu totul mahnita, de vestea acestei prietenii de nevoie. M-am intrebat (cum poate ca ar fi facut-o oricine in locul meu): de ce ma alesese tocmai pe mine? De ce nu gasise pe altcineva, sa se tina de capul lui? Sunt si oameni mai buni si mai rabdatori, mai intelepti, mai docili, mai fara planuri de viitor si, in tot, mai potriviti pentru prietenii inedite.

Insa trebuia sa ma adaptez la situatie si sa ma descurc, intr-un fel, cu prietena mea de nevoie.

Douazeci de ani… Dar e nebuna! mi-am spus indignata. Douazeci de ani sa te tii de un om si, la un moment dat, sa dai buzna in viata lui si sa-i spui ca, de atata vreme, il urmaresti. Nu-i nimic, am incercat sa ma incurajez, am sa vad eu ce-i poate mintea si am sa-i fac geamantanul cat ai clipi.

Asadar, L. nu mi-a placut la inceput.

Avea ochii prea mari si privirea prea iscusita: observa detalii de fin amanunt, pe care eu nu le-as fi descoperit niciodata. Nu stiu cum poti sa mergi, mi-am iesit eu din fire odata, tu la tot pasul gasesti ceva! Cum nu te impiedici, sa umbli cu capul intors dupa orice miscare in jur?

L. mi-a zambit cu ingaduinta – asta m-a enervat, recunosc! – si mi-a spus cu un aer firesc:

– Te inseli, draga mea, te inseli! Eu niciodata nu intorc capul dupa nimic. Sunt insa foarte atenta la tot ce se apropie de mine orideunde ar veni, fiindca, din toate, putine sunt care imi folosesc. De ce sa ma-ncurc in nimicuri si sa pierd timpul, care e pretios?

– Dar ce mare lucru vrei tu sa faci? am luat-o eu peste picior.

Ea a oftat, amarata ca nu puteam s-o pricep – si mi-a marturisit trist:

– Niciodata n-am vrut sa fac lucruri mari. Am cautat insa mereu sa fac esentialul…

– Si care-i esentialul dupa parerea ta? am luat-o la rost.

Facea pe filozoafa cu mine si nu imi placea. Ii pusesem o intrebare la care asteptam un raspuns. Nimic mai mult. Ea cauta sa imi scape si simteam cum imi aluneca printre degete.

– Esentialul – mi-a spus L., prietena mea de mai tarziu, caci atunci inca refuzam aceasta prietenie si cautam solutii sa scap de ea – pentru mine, esentialul este sa-mi fac datoria cu dragoste.

– Asta-i buna, tu chiar razi de mine! am luat-o din nou la zor. Ce are dragostea cu datoria, cum le amesteci ca intr-un ghiveci?

– Eu asta sunt… a ridicat ea din umeri zambindu-mi neputincios.

Daca neputinta ei venea din aceea ca atat o ducea mintea pe ea – sa-si faca datoria cu dragoste – sau ea venea din faptul ca eu n-o-ntelesesem – n-am priceput. Si nici n-am stat sa-mi bat capul atunci. Am rasuflat usurata, pentru victoria mea de o clipa si mi-am vazut mai departe de viata mea, in care eu intelegeam sa fac lucruri “mari”. Numai ca L. n-a contenit sa ma traga de maneca ori de cate ori socotea ea necesar sa o faca, in virtutea “prieteniei” ce ne lega.

Am incercat din rasputeri sa ma descotorosesc de ea. Cineva ma averizase: “N-ai nicio sansa sa scapi de ea. Pe cati a pus ochii, s-a tinut scai de ei cu o fidelitata fara cusur.” Asta-mi trebuia mie, fidelitatea ei fara pata!. Nu-mi trebuia, asa ca am alungat-o de nenumarata ori; i-am aruncat in obraz ca n-o agreez si ca nu-mi face nicio bucurie tovarasia ei; i-am aratat usa, ba, chiar am scos-o afara de cateva ori. De fiecare data, ea s-a intors, urmandu-ma indeaproape, ca umbra la amiaz: lipita de mine, intrandu-mi in suflet netam-nesam.

Pana la urma, m-am obisnuit cu ea.

Mi-am dat seama de asta cand am inteles ca incepusem sa vad lumea prin ochii ei. Nici n-apuca ea sa-mi spuna, ca eu si saream sa-mi fac datoria cu dragoste. Ma straduiam sa nu ratez nicio clipa din timpul care-i asa pretios. Nu-mi mai doream sa fac lucruri mari, ci, totdeauna – esentialul.

Vazand ea ce bine imi insusisem eu lectia, mi-a mai spus:

– Esentialul in viata este sa faci totul numai din dragoste. Nimic sa nu faci care porneste dintr-un impuls egoist.

Am intrebat-o usor nedumerita:

– Cu datoria, cum ramane atunci?

Ea mi-a raspuns:

– Cand faci totul din dragoste, iti faci datoria automat. Ti-am vorbit insa despre datorie intai, fiindca numai asa m-ai putut intelege atunci.

– Datoria fata de cine, de fapt?

– Fata de viata, mi-a spus.

Apoi, cantarindu-ma din priviri, sa isi dea seama daca puteam s-o pricep:

– Fata de El, Cel Care ti-a dat darul vietii…

Avea dreptate prietena mea. (Intre timp, eu o indragisem si ea devenise cea mai buna prietena a mea.) Intelesesem. Dar asta ma intrista.

– Niciodata nu am sa pot sa imi fac cu adevarat datoria fata de El! i-am spus, cu ochii in lacrimi, prietenei mele, L. Niciodata nu am sa pot sa-L iubesc indeajuns, pentru o clipa macar…

L. s-a asezat langa mine, cum stateam in genunchi, strangand la pietp icoana Lui. Atat de aproape-mi venise, ca ii simteam rasuflarea fierbinte impletindu-se cu a mea. Tare draga-mi era. De n-as fi intalnit-o atunci, in urma cu vreo 13 ani, cine stie pe ce coclauri primejdioase as fi fost ratacind inca si-acum. Dar o intalnisem si ea, cu o rabdare de fier si cu insistenta ei sacaitoare, imi ajutase sa nu mai pierd vremea cautand sa fac lucruri “mari”, ci sa descopar esentialul in maruntele intamplari ale vietii mele de zi cu zi.

Ii eram recunoscatoare prietenei mele, L. Intalnirea cu ea fusese o mare binecuvantare pentru sufletul meu. Am privit-o intrebator si ea mi-a raspuns gandului nerostit:

– Da, El m-a trimis. Mi-a cerut sa-ti arat esentialul peste care treceai fara sa-l vezi…

Am inchis ochii, sfarmand sub pleoape lacrimi mari si fierbinti. Doamne, am zis in inima mea, sa nu mi-o iei niciodata pe prietena mea! Ea m-a-nvatat cat n-a putut nimeni altul s-o faca. Eu n-am priceput si-am vrut s-o dau afara de-atatea ori. Iarta-ma pentru asta, ca un om am gandit. Dar Tu, ca un Dumnezeu, ai stiut s-o pastrezi langa mine pana acum, un timp atat de indelungat. Iti multumesc pentru darul acestei prietenii. Si Te rog sa nu mi-o iei niciodata, fiindca ea mi-a ajutat sa Te gasesc. Fara ea, eu n-as mai sti azi sa traiesc. Sa nu mi-o iei, Doamne, ci sa-mi ajuti si de acum inainte sa port crucea acestei splendide prietenii…

Am deschis ochii si ea era acolo, in genunchi, lipita de mine ca umbra la amiaz’. Atat de aproape-mi era, incat pe covor se proiecta o singura umbra. Mi-o asumasem asa cum era…

Ah! am uitat sa va spun cum se numeste prietena mea. Leucemia.

Reclame

4 gânduri despre „Portretul ineditei mele prietene, L.

  1. mihaelatilvar 25 martie 2011 la 18:14 Reply

    Dumnezeu sa te BineCuvinteze,multa putere,pace ,rabdare si curaj sa iti daruiasca!Doamne ajuta!

  2. Dianora Ioana 5 august 2011 la 8:03 Reply

    N-am vrut să aduc tristețe în inima nimănui; e un text mai vechi, nădăjduiesc să aducă mângâiere în inimile celor bolnavi, un punct de vedere optimist asupra stării de boală și o atitudine de viață constructivă, valorificând situația prin extraordinara oportunitate pe care o oferă, aceea de a sesiza esențialul în foarte scurtul nostru periplu terestru.
    Zilele trecute, un amic suferind de aceeași boală însă mai rânăr ca mine cu destul – s-a dus la Marea întâlnire cu Dumnezeu. Mi-a povestit cineva care i-a fost aproape că a plecat rugându-se, dar a plecat cu tristețea că viața lui în trup se încheia atunci și acolo; cerșea o clipă în plus și numai când și-a dat seama că nu-i mai era îngăduită clipa a acceptat ideea că moartea i se putea întâmpla chiar lui. Era un om bun și nădăjduiesc din tot sufletul că Domnul îl va așeza împreună cu drepții Lui. Eu, personal, am înțeles încă o dată cât de puțin pregătiți suntem să plecăm din viața aceasta. Oricât de chinuită ar fi, tot mai vrem să ramânem în ea. Sunt multe motive, fiecare le are pe ale lui. În general, suntem mult prea lipiți de lumea aceasta și nu avem ochi să vedem că lumea aceasta este un drum spre cea de dincolo, că viața aceasta este o școală în care ar trebui să-nvățăm să murim, tocmai pentru a fi capabili să trăim veșnic. Spunea părintele Arsenie Boca: poate că viața aceasta de aceea este așa chinuită, ca să ne mai și săturăm de ea. Citatul este aproximativ. Să ne mai săturăm de ea, desigur, într-un sens bun, în acela de a deveni capabili să sesizăm că nu aici este patria noastră și să se trezească în noi dorul după adevărata noastră casă, care nu poate să fie aici, ci dincolo, în Dumnezeu. Boala este o extraordinară oportunitate de a sesiza nimicnicia făpturii umane ruptă de Dumnezeu și măreția la care ea este chemată prin oferta îndumnezeirii in comuniunea cu Creatorul. Desigur, aceasta înseamnă să ne acceptăm nu numai limitarea strictă, ci și starea de jertfă care ne aduce in comuniune cu Dumnezeu.

  3. cuvantulorthodox 7 decembrie 2011 la 18:51 Reply

    Teribil! Am rămas fără cuvinte…

  4. Raileanu Mariana 11 martie 2015 la 21:12 Reply

    Mi-au dat lacrimile… Un text plin de suflet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: