În Vinerea Mare (Scenetă pentru copii)

sfantul-mormant

Dianora Ioana

Personaje:

      Povestitorul

      Ionuţ

      Bunicul

      Bunica

      Mama

      Tata

      Fata1

      Fata2

      Scena este împărţită în două.

      În stânga, o cămăruţă sărăcăciosă. Aici, o masă aşternută curat, cu o faţă de masă veche şi peticită. În jurul mesei, sunt trei scaune. Pe peretele din fundal, sunt două icoane: una a Răstignirii Domnului şi una a Maicii Domnului cu Pruncul. Sub icoane, o bucată de preş. Alt covor nu se găseşte pe podeaua veche, de scândură. Pe preş, stă un copil îngenuncheat sub icoane. El se roagă cu mâinile împreunate şi cu bărbia înfiptă în piept. E îmbrăcat sărăcăcios; chiar zdrenţuros. E desculţ şi cu tălpile rănite. La masă, stau Bunicul şi Bunica, îmbrăcaţi, deasemenea, ponosit. Ei aleg, într-o strachină de lut, ceva (fasole, orez etc).

      Partea din dreapta scenei este şi ea împarţită, la rândul ei, în două. În stânga, se află o bucătărie: aragaz, masă, scaune, mochetă. Pe aragaz, fierbe o oală cu mâncare. Pe masa aşternută frumos, sunt diferite legume si zarzavaturi pentru o ciorbă. Mama trebăluieşte: curăţă zarzavaturi, le spală, le taie, le pune în oală – cât timp durează scena I, până aproape de finalul ei. În dreapta acestei bucătării de oameni înstăriţi, se află o cameră (poate fi de copii sau orice fel de cameră) mobilată sau, în lipsa mobilierului, aşternută cu un covor frumos, pe care sunt risipite păpuşi şi alte jucării pentru fetiţe. Pe acest covor, se joacă două copile, şoptind uneori între ele, dar nu se aude în sală ce spun. În dreapta camerei, e un fotoliu pe care sunt risipite hăinuţe noi. Pe peretele din fundal, sunt două icoane: una a Mântuitorului şi una a Maicii Domnului cu Pruncul.

   Scena I

      Intră în scenă Povestitorul. Se opreşte în mijloc şi îşi începe povestirea:

 Povestitorul:

      Suntem în Vinerea Mare. Încă de dimineaţă, oamenii erau grăbiţi; ei alergau unul încolo, altul încoace, adunând, ca albina, mierea din flori, fiecare dorind să îşi termine treaba. Fiindcă diseară vor prohodi pe Domnul şi Îl vor pune apoi în mormânt.

(Povestitorul se retrage în stânga scenei, astfel încât cămăruţa din stânga apare ca un ecran în stânga lui. El continuă: )

Povestitorul:

      Ionuţ (Povestitorul arată cu braţul către copilul care se roagă îngenuncheat) împlineşte chiar azi 7 ani. El îşi aduce aminte de anul trecut. Inima lui se frânge şi-acum, de durere la gândul că Domnul Şi-a dat Duhul pe Cruce şi pentru el. Aşa i-a spus lui mama anul trecut, în Vinerea Mare. Că Domnul Iisus S-a răstignit pentru noi. Atunci, a înţeles că Domnul S-a răstignit şi pentru el, pentru Ionuţ. S-a răstignit pentru noi, ca să deschidă porţile Raiului şi oamenii drepţi să nu mai ajungă în iad. În iad, e durere şi e întristare, aşa i-a spus mama lui. Domnul, însă, atât de mult ne iubeşte, încât, de bunăvoie, a primit moarte pe cruce, ca să-i ducă pe oameni in Rai, dacă vor. In Rai, nu-i durere, nici întristare, ci: bucurie fără sfârşit. Aşa i-a spus mama. Şi i-a mai spus că Domnul a înfipt Crucea Lui în pământ, pentru ca oamenii să se apuce de ea cu putere şi Domnul să-i tragă pe toţi, prin Cruce, în Rai. De aceea S-a răstignit Domnul, că ne iubeşte şi vrea să fim fericiţi. În Rai, toţi oamenii sunt fericiţi. Aşa i-a spus mama. Ionuţ îşi aduce aminte şi plânge.

(Ionuţ plânge încet. Povestitorul se întoarce spre el, rămânând cu profilul spre sală. Ionuţ ridică privirea spre icoana Răstignirii.)

Ionuţ:

      Doamne, zi-mi mie, oare nu Te-a durut? Că mâinile Tale sunt pline de sânge!            (Face o pauză şi îşi şterge ochii.) Şi picioarele Tale… (Îşi şterge nasul cu mâneca.) Şi coasta Ta… (Face iarăşi o pauză, îşi freacă ochii cu palmele şi-apoi continuă.) Mama mi-a spus că Tu speli păcatele noastre cu Sângele Tău. Eu nu vreau să fac păcate! Nu vreau să Te doară păcatele mele! (Îşi şterge iar ochii cu palmele.) Doamne Iisuse, tare mă doare, când văd cum curge Sângele Tău!…

(Ionuţ cade cu faţa la pământ şi plânge încetişor. Povestitorul se întoarce cu faţa spre sală şi arată către Ionuţ.)

Povestitorul:

      Pe copil, îl doare durerea Domnului Nostru Iisus Hristos, cum S-a răstignit El pentru noi… (Întrebând către sală): Pe noi, oare, ne doare? Căci Domnul S-a răstignit şi pentru noi…

(Intră în scenă, venind din stânga, un bărbat. Se vede pe el graba şi bucuria de a ajunge acasă. Trece pe sub geamul lui Ionuţ, în timp ce Ionuţ se roagă. Se opreşte şi ascultă. Este profund impresionat. Povestitorul explică spectatorilor: )

Povestitorul:

      Îi pare rău de Ionuţ. Mai ales de când copilul a rămas orfan. Tatăl lui a murit mai de mult. Anul trecut, în Săptămâna Luminată, i-a murit şi mama. Chiar de Izvorul Tămăduirii a murit mama lui. Ionuţ a rămas în grija bunicilor, bătrâni şi bolnavi amândoi. (Povestitorul arată înspre bunicii care oftează pe rând, cum stau la masă, continuând să aleagă ceva în strachina de lut. Povestitorul continuă: )

Povestitorul:

      Copilul munceşte cu ziua la unul, la altul, pe unde găseşte şi cum se îndură de el cineva.

      (Bărbatul care s-a oprit sub geam îşi şterge lacrimile şi oftează.)

Bărbatul:

      Sărmanul Ionuţ!…

 (Copilul se ridică din nou în genunchi. Bărbatul şi povestitorul îl ascultă. Ionuţ vorbeşte acum cu Maica Domnului.)

Ionuţ:

      Mi-e dor de mama, Măicuţa Domnului! Tare mi-e dor… Ea toate mă învăţa. Şi-mi zicea să aştept bucuria, că Domnul o să-nvieze, n-o să rămână pus în mormânt. Ea zicea c-am să-nţeleg eu mai multe când am să cresc. Dar cum am să pot să-nţeleg, dacă ea nu mai este cu mine, să îmi explice? Şi cum am să cresc fără mama?

(Ionuţ ridică mâinile spre icoana Maicii Domnului)

Ionuţ:

      Nu vrei să fii tu Mama mea? N-ai vrea să ai grijă de mine, să cresc mare şi eu? Să mă înveţi tu despre Domnul, că El e Fiul tău. Ştii mai mult despre El decât mama, fiindcă eşti Mama Lui…

(Între timp, mama şi cele două fete, văzând că tata s-a oprit sub geamul lui Ionuţ, se apropie şi ele, să vadă ce se întâmplă. Tata le face semn cu degetul peste buze, apoi se întoarce iar spre Ionuţ. Toţi sunt atenţi.)

Ionuţ: Te rog să fii de acum Mama mea! Şi te rog să mă ajuţi să ajung şi eu diseară la Biserică, să văd pe Domnul, cum Il pun în mormânt. Să plâng şi eu pentru păcatele mele, că eu de multe ori am vorbit urât şi pe Domnul L-a durut când L-au răstignit şi pentru vorbele mele urâte. Aş vrea să-L rog să mă ierte şi să mă primească să mă bucur şi eu a treia zi, când o-nvia. Să vii să mă iei, Măicuţa Domnului, să merg cu tine şi eu la Biserică! Dar să vii mai devreme, că o să mergem încet. Că tare mă dor picioarele…

(Toţi se uită la picioarele lui Ionuţ: e desculţ şi rănit. )

Povestitorul (compătimitor):

      De când i s-au rupt ghetuţele cumpărate de mama, umblă numai desculţ.

(Ionuţ se uită şi el la picioarele lui. Apoi se întoarce către icoana Mântuitorului.)

Ionuţ:

      Iartă-mă, Doamne, că tare Te-am supărat! M-a învăţat mama să nu Te supăr, fiindcă Te doare şi iar curge sângele Tău. Iartă-mă şi ajută-mă să nu mai fac!

(Povestitorul, Tata, Mama, fetele îşi şterg ochii de lacrimi. Apoi privesc iar spre Ionuţ)

Ionuţ:

      Doamne, dacă mă ierţi, trimite-mi nişte ghetuţe, sa merg mai repede când vin la Prohod! Dar dacă Te-am supărat foarte tare, lasă-mă să vin desculţ, să nu Te mai doară pe Tine vorbele mele urâte, să mă doară pe mine picioarele, ca să ţin minte, să nu mai fac. Numai un lucru Te rog foarte mult: lasă-mă să fiu şi eu copilul Maicii Tale. Că aşa-mi zicea mama anul trecut, când mergeam cu ea la Prohod: că Maica Domnului e şi mama mea!…

(Ionuţ se ridică şi vine lângă bunici. Se aşază pe scaun şi ii ajută să aleagă fasolea.)

Scena a II-a

      Acţiunea începe acum în partea dreaptă a scenei. Mama găteşte la bucătărie. Fetele se joacă în cameră, pe covor.

Mama (strigând de la bucătărie):

      Ajunge cu joaca! Se apropie seara. Strângeţi lucrurile împrăştiate şi puneţi jucăriile la locul lor. Tata trebuie să vină imediat. Să fiţi gata, să putem pleca la Prohod.

Fata1:

      Dar ai terminat treaba sau să te ajutăm?

Mama (strângând în grabă lucrurile din bucătărie):

      Am terminat. Il aşteptăm doar pe tata.

(În timp ce Mama strânge la bucătărie, fetele dună lucrurile împrăştiate în cameră. Vine Tata, intrând din dreapta scenei. Aduce cu el o sacoşă. Povestitorul îl priveşte mirat.)

Povestitorul (către sală):

      Iarăşi a fost la cumpărături? Pe semne că uitase ceva…

(Fetele sar de gâtul lui şi-l îmbrăţişează cu bucurie.)

Fetele (în cor):

      Tată! Tată!…

Tata (cu duioşie):

      Fetele tatii…

(Tata pune sacoşa jos, lângă piciorul mesei. Se aşază pe scaun. Fetele se strâng lângă el. Vorbesc în şoaptă între ei. Mama îşi dă jos şorţul de bucătărie. Se aranjează puţin în oglindă. Apoi, mulţumită, se îndreaptă înspre cei trei. Se aşază pe un scaun, alături de Tata. El le priveşte pe rând, cu drag, pe toate trei.)

Tata (afectuos):

       Sunteţi obosite?

Fetele:

      Da! Da!

Povestitorul (ridicând din umeri, zâmbind):

      Văd eu că Mama nu spune nimic. Pe semne că ea nu-i obosită deloc. Pe când Fetele…

Ce de treabă au mai făcut! Au probat atâtea hăinuţe noi; apoi, le-au împrăştiat peste tot… unde mai pui c-a trebuit să le şi strângă!

(Povestitorul se uită la hăinuţele care nu prea sunt adunate. Ridică iarăşi din umeri, zâmbind.)

Povestitorul:

      Deh! Treabă multă! Dacă ţii seama c-au avut şi de joacă o sumedenie!… N-au apucat să termine de adunat…

(Fata2 ridică de jos o păpuşă.)

Fata2 (cântând):

      Nani, nani, puiul mamii…

Fata1 (privind spre surioara ei):

      Cum este, oare să fii orfan? Mă gândesc la Ionuţ… Cu se ruga… (Işi şterge o lacrimă.)

(Fata2 vine cu păpuşa şi o pune pe scaun, o pune pe scaun şi rămâne ascultând la ceilalţi.)

Tata:

      Ce ziceţi, oare l-a auzit Maica Domnului pe Ionuţ? Şi, oare, Domnul o să-i trimită ghetuţe?

Fetele (în cor, cu bucurie copilăreasca):

      L-a auzit, l-a auzit! Ea e bună şi sigur că vrea să fie şi Mama lui. Şi Domnul o să-i trimită ghetuţe! (Apoi, îngrijorate, se adresează mamei): ce zici, mamă, ce zici?…

Mama (îngândurată, cuprinzându-le pe după umeri pe amândouă):

      Şi eu zic la fel…

Fata1:

      Dar de ce eşti aşa tristă. mamă?

Mama:

      Mă gândeam la Ionuţ… Pe el, cine-l cuprinde aşa pe după umeri?…

Fetele (în cor):

      Maica Domnului!

Mama (zâmbind înseninat):

      Aveţi dreptate! (Stă puţin pe gânduri. Apoi, cu entuziasm, către ceilalţi): Vreţi să ne rugăm pentru Ionuţ? Haideţi să ne rugăm pentru el!

(Toţi se aşază în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului.)

Tata:

      Maica Domnului, te rugăm să ne ierţi, că şi noi am greşit mult, nu numai Ionuţ! Şi greşelile noastre L-au durut pe Fiul tău, şi pentru păcatele noastre a curs pe cruce sângele Lui. Iartă-ne şi ajută-ne tuturor – şi lui, şi nouă, şi tuturor oamenilor de pe pamânt. Ajută-ne tuturor să fim mai buni, să nu mai răstignim cu păcatele noastre pe Bunul nostru Domn Iisus Hristos… Ajută-l şi pe Ionuţ, cum ştii tu ajută-l, că tu ştii mai bine ce-i trebuie lui. Fii Mama lui, după cum te-a rugat. Şi nu ne uita nici pe noi, că şi noi avem nevoie de o Mamă în Cer!

Mama:

      Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preaiubitei Tale Maici, ai grijă de Ionuţ şi de noi, şi de toţi oamenii de pe pământ!…

Toţi (în cor):

      Amin!

(Toţi se închină şi se ridică din genunchi. Tata le face semn, chemându-le pe toate la el. Tustrele se apropie curioase. Tata duce degetul peste buze, în semn de tăcere. Apoi le invită să privească în sacoşă. Ele se apleacă pe rând şi se uită în ea. Povestitorul întinde gâtul, vrând şi el să vadă ce-i în sacoşă, dar nu se mişcă din locul lui.)

Povestitorul (posomorât):

      Pe mine, nu mă cheamă nimeni… (către sală): oare ce-o fi în sacoşă?!…

(Fetele sar în sus de bucurie şi bat din palme. Mama îşi şterge o lacrimă şi îl sărută pe Tata pe obraz. Toţi se îmbrăţişează între ei. Mama şi Tata le sărută pe fete pe frunte. Ies toţi din casă. Tata ia sacoşa cu el. Mama şi Tata merg la braţ. Fetele merg înainte, ţinându-se de mână. Ajung în dreptul casei lui Ionuţ. Se opresc. Tata bate la uşă.)

Povestitorul:

      Ce urmează acum? Credeţi-mă că nu ştiu… Haideţi să vedem împreună!

(Ionuţ se îndreaptă spre uşă.)

Ionuţ (mirat):

      Oare cine o fi?

Bunica:

      Deschide, maică, şi vezi cine e!

Bunicul (aprobă dând din cap):

      Deschide, deschide…

(Ionuţ deschide uşa. Se miră şi îi invită pe cei patru în casă. Ei intră.)

Tata:

      Doamne ajută la dumneavoastră!

Bunicul:

      Doamne ajută la toată lumea!

Bunica:

      Şi dumneavoastră să vă ajute Domnul! Dar ce vânt vă aduce la noi?

Tata:

      Am venit să-l luăm pe Ionuţ la Prohod. Îi daţi voie să meargă cu noi?

Bunicul:

      Îi dăm!

Bunica:

      Să meargă, sărmanul…

(Tata îi întinde lui Ionuţ sacoşa pe care a adus-o cu el. )

Tata (către Ionuţ):

      Ne-am întâlnit pe drum cu Cineva… Ne-a dat să-ţi aducem asta…

(Ionuţ se uită în sacoşă. Începe să plângă.)

Povestitorul (în continuare, mirat):

      Ce-o fi în sacoşa aia? L-au supărat pe bietul copil… Îmi vine să-mi vâr capul, să văd; însă nu pot, că eu sunt Povestitorul.

(Ionuţ aleargă la icoane şi îngenunchează din nou.)

Ionuţ (către icoana Mântuitorului):

      Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti atâta de bun!… Tare mai eşti tu bun! Uite, eu Îţi promit c-am să mă strădui să fiu cu mult mai cuminte de-acum. (Şi, către icoana Maicii Domnului): Să nu mă laşi singur, Măicuţa mea; să mă ajuţi să fiu mai cuminte, după cum am promis!

(Ionuţ se închină, îşi ia sacoşa şi se îndreaptă spre ceilalţi. Se aşază în mijloc şi vâră iar capul în sacoşă. )

Povestitorul (tot mai mirat):

      Ce o fi, domnule, în sacoşă?!

(Ionuţ scoate o pereche de ghetuţe şi le încalţă. )

Povestitorul (oftând uşurat):

      Asta era?! (către sală): Să mă credeţi că n-am ştiut!

(Cei patru ies. Ionuţ îşi aminteşte ceva şi se întoarce din uşă.)

Ionuţ (către bunici):

      Noi mergem să prohodim pe Domnul! Ştiu c-o să plângem. Dar n-o să uităm că Domnul va învia a treia zi. La Înviere, n-o să mai plângem, că Domnul o să ne ducă pe toţi prin Cruce în bucuria Lui!

(Ionuţ iese şi îi ajunge din urmă pe ceilalţi. Se aud clopote şi acorduri din Prohod.)

Epilog

Povestitorul:

      Asta a fost povestea noastră. Povestea unui copil sărman, dar plin de dragoste către Domnul nostru Iisus Hristos şi către Maica Domnului şi a noastră, a tuturor. În durerea lui, copilul vorbeşte cu ei ca şi cu nişte Prieteni apropiaţi. Tot ce are el, are în cer. Tot ce aşteaptă, aşteaptă de Sus. Şi, tot ce primeşte, de acolo primeşte. Poate veţi zice: cum primeşte de Sus, că nişte oameni buni au avut milă de el? E adevărat, numai că aceşti oameni buni au avut milă de el, pentru că Domnul şi Maica Lui au pus mila aceasta în inima lor. Şi, dacă Ionuţ nu s-ar fi rugat, nimeni n-ar fi avut milă de el… (cade pe gânduri): da, da, rugăciunea deschide Cerul… (către sală): să ne rugăm în tot timpul şi noi, ca Ionuţ! (aducându-şi aminte brusc, se uită la ceas): vă ţin de vorbă şi la Biserică bat clopotele. Daca ne grăbim, îi ajungem din urmă pe ceilalţi. Să mergem cu toţi la prohod! (iese în fugă.)

Reclame

Tag-uri:,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: