Se făcea că zburam…

Dianora Ioana

Se făcea că zburam.

N-aveam aripi şi zborul meu nu era unul obişnuit.

Mai curând: înotam în aer! “Ca broasca”, aşa cum mă învăţase tata în copilărie. Uneam palmele într-un unghi ascuţit şi spintecam, astfel, aerul dens în care pluteam. Îl împingeam lateral, înaintând greoi prin el. Strângeam picioarele cu genunchii adunaţi sub piept, apoi zvâcneam înainte, proptindu-mi tălpile, cu putere, în aerul închegat.

“Zborul” acesta era extrem de dificil. Oboseam curând. Aerul îmi opunea  rezistenţă de corp solid.

Nu era întâia oară când visam că zburam. Ci visul acesta era un obişnuit al nopţilor mele: el mi se strecura în somn încă din primii ani ai copilăriei. Şi asta, noapte de noapte.

Zburam de fiecare dată la înălţimea ferestrelor. De-a lungul străzii pe care locuiam. Mă ridicam cu greu, dintr-un ostenitor mers alergat. Mă străduiam să zbor mai repede decât putusem să alerg. Fiindcă fugeam îngrozită de primejdia care mă ameninţa.

Primejdia nu avea chip. Nu ştiam cine era şi ce voia de la mine. Dar simţeam că mă ura şi că m-ar fi ucis dacă m-ar fi ajuns din urmă.

Coşmarul acesta îmi chinuise toate nopţile copilăriei. Mă trezeam totdeauna din el – năduşită. Coboram din pat grăbit şi ieşeam din camera în care dormeam cu bunicii. Nu ştiu de ce treceam dintr-o cameră în alta. Poate: ca să mă dezmeticesc. Să scap de spaima din somn.

Mă ridicam brusc din pat şi coboram imediat, fără să văd în jurul meu mai mult decât întuneric.

Aveam grijă să nu fac zgomot, să nu-i trezesc pe bunici. Nu le-am vorbit niciodată despre coşmarul meu. Nimănui n-am vorbit despre el.

Mi-am purtat spaima tăcut. Era a mea, mă luptam cu ea cum puteam, nu îmi trecuse vreodată prin minte că aş fi putut s-o împărtăşesc altcuiva.

Primii paşi, îi făceam pe dibuite.

Mă orientam fără să văd pe unde mergeam; cunoşteam bine camera în care crescusem.

Până când începeam să zăresc, mergeam orb. Ieşeam din cameră pipăind pereţii şi lucrurile din jur.

Când mi se limpezea vederea, abia atunci aveam certitudinea că totul este în regulă şi mă întorceam în tăcere în patul meu.

Coşmarul acesta mi-a făcut nopţile iad vreme de treizeci de ani. Nu ştiu cum de l-am putut îndura. Mă obişnuisem cu el…

În după-amiaza aceea, adormisem pe marginea canapelei aşa, îmbrăcată, cum mă aflam.

De data asta, mă ridicasem în visul meu până la coamele caselor.

Dinspre capătul de apus al străzii, mă îndreptam către casa în care am copilărit.

Acelaşi aer dens îmi opunea rezistenţă şi îmi îngreuna mult înaintarea. Aceeaşi primejdie mă urmărea; aceeaşi spaimă că ea m-ar fi putut ajunge din urmă îmi făcea inima să-mi sară din piept.  Nu ştiam nici acum cine era şi ce voia de la mine. Cu ce-o provocasem, de mă ura. Aveam însă aceeaşi încredinţare: că m-ar fi ucis dacă ar fi putut.

Pe cât puteam, mă grăbeam în zborul meu anevoie.

Ajunsă în dreptul casei copilăriei mele, am făcut un salt şi m-am aflat în pod. N-am apucat să respir uşurată: primejdia a dat repede de urma mea şi iarăşi îi simţeam ameninţarea înfricoşătoare.

Din nou: un salt şi-am fost pe acoperiş.

Nu-mi amintesc pe unde ieşisem din pod. De jur împrejur, o mare de acoperişuri.

N-am zăbovit în loc.

Am sărit repede pe acoperişul din faţa mea. Acum, nu mai zburam. Săream din acoperiş în acoperiş.

Primejdia era tot pe urma mea. Totdeauna, la numai un acoperiş în spatele meu. Era o primejdie de neant. De prăbuşire în gol, într-un hău fără fund, ca o gaură neagră, care m-ar fi putut dezintegra. O primejdie de nefiinţă.

La un moment dat, m-am oprit derutată.

Pentru o fracţiune de timp, am ezitat.

Priveam înainte înspăimântată: distanţa până la următorul acoperiş era uriaşă. Iar între mine şi el, se căsca o prăpastie abruptă, care-mi părea fără fund şi cu neputinţă de trecut. Dar n-aveam timp de pierdut. Întârziasem deja. “Doamne…”, am şoptit rugător, cum nu mai făcusem de mult. M-am închinat şi  – am sărit.

N-am căzut în prăpastie.

Când m-am văzut scăpată pe acoperişul acela, am răsuflat uşurată, deşi nu ştiam încă unde eram sau ce va mai fi.

Abia apoi mi-am dat seama: eram pe turla unei biserici!

Am mângâiat locul cu privirea. Apoi, am coborât lin prin cupolă.

Simţeam că eram susţinută de Cineva. Nu vedeam niciun  chip, dar simţeam o Prezenţă care mă ocrotea. Era neînchipuit de bine. Niciodată nu mă simţisem atât de în siguranţă. Sentimentul era cu totul nou şi pe deplin copleşitor.

Am coborât într-un spaţiu intens luminat. De atâta lumină, nu vedeam nimic altceva. Niciodată nu mă împresurase atâta lumină. Iar Lumina aceea mă conţinea într-o iubire de nedescris…

La un moment dat, am simţit  pardoseala sub tălpi. O pardoseală fermă, de marmură sau de granit. Îmi părea curios că tălpile mele o recunoşteau. Cu un dor –împlinit.

Nu-mi aminteam când mai fusesem aici. Însă era atât de – Acasă!

Pardoseala aceea, de o fermitate cum nu mai întâlnisem, se potrivea minunat sub tălpile mele ostenite de alergătura atâtor nopţi de coşmar.

Mă copleşise un sentiment, necunoscut mie până atunci, de siguranţă şi de pace; de reconfortantă aflare pur şi simplu la locul meu.

Locul făcea parte din mine, ca o bucată din inima mea regăsită în chip minunat; şi-i aparţineam intim,ca o fărâmă din el, aşezată acum la locul ei, într-un  Întreg ce mă integrase în Sine fără să mă dizolve, într-o unire atât de minunată, că nimic nu m-ar mai fi putut desprinde de acolo, şi, în acelaşi timp, lăsându-mă să rămân eu însămi.

Nimic rău nu mi se mai putea întâmpla…

Brusc, m-a fulgerat gândul: dacă primejdia va coborî prin cupolă, pe urma mea?

Spaima se insinua iarăşi în inima mea. “Acoperişul s-a-nchis!”, am auzit şi-am căutat cu privirea, să desluşesc Cine-mi vorbea. Nu vedeam niciun chip, dar simţeam mai intens Prezenţa aceea Care mă ocrotea…

Apoi, fără veste, uşa de la intrare s-a dat în lături izbindu-se de perete.

Am tresărit îngrozită: primejdia se oprise în prag. Luase chip, un chip înspăimântător şi de o ură care m-ar fi ucis, de i-ar fi fost îngăduit.

“Până aci!” am auzit iarăşi vocea aceea, hotărâtă şi fermă, imposibil de contrazis. Şi, în acelaşi timp, de o blândeţe de nedescris. Vocea Prezenţei Tale de lumină şi pace, de bucurie împăcata şi de iubire fără sfârşit.

Primejdia nu putea trece pragul acesta şi să ajungă până la mine. Eram Acasă, în sânul Iubirii de negrăit, Care eşti.

De atunci,  coşmarul în care zburam chinuit m-a părăsit.

Cum Ţi-aş putea, oare, eu mulţumi Ţie, Cel Care eşti, atât de simplu şi de minunat, “doar  atât” – Cel Care Eşti?

Orice cuvânt aş afla şi cuvintele toate cu care Te-aş putea lăuda în toate limbile pământului ar fi cu totul neputincioase în faţa a ceea ce aş căuta să exprim.

Căci Tu nu poţi fi exprimat în cuvintele omeneşti; Tu poţi fi doar aproximat.

De aceea, nici gratitudinea mea şi nici dragostea ce Ţi le port nu pot fi exprimate, deşi, ele sunt atât de puţin faţă de măreţia Ta.

Eu nu pot decât să-Ţi închin viaţa mea şi să vorbesc despre Tine atât cât îmi vei ajuta…

Reclame

Tag-uri:

5 gânduri despre „Se făcea că zburam…

  1. mihaelatilvar 21 septembrie 2011 la 21:34 Reply

    amin

  2. Mihaela Tilvar 23 septembrie 2011 la 7:50 Reply

    Să fiu copil mi-e dorUnul cât o ghindă…Ca-n joc să-nviu,să morȘi râsul să mă prindă…Mi-e dor să zbor în vis,Să fug de zmei și mume,Să râd și să plâng stins,Să fiu copil prin lume…Mi-e dor de viața-mi joc,Să culeg flori o mie,Să prind pentru norocPufi mari de păpădie…Mi-e dor să mai surâdCu ochii-nfipți în soare,Să nu mai văd,să rîdȘi să m-arunc în mare…Mi-e dor să plâng cu focIubita-mi jucărie,Să-i pun capul la loc,Să sar de bucurie…Mi-e dor s-ating pământulCu degetul ușor,Să mă împingă vântulIar eu să cred că zbor…Mi-e dor să mă-nfiorCând fur un măr de varăCă…sigur o să morȘi iadu-o să mă ceară…Să fiu copil mi-e dorMai mult ca niciodată…Să cânt, să uit, să zborÎn lumea-mi colorată…

  3. Dianora Ioana 23 septembrie 2011 la 19:35 Reply

    Foarte frumoase versuri, Mihaela!

  4. corina 28 septembrie 2011 la 7:24 Reply

    Trairile cu Dumnezeu sunt trairi unice…Sunt singurele care nu se pot exprima in cuvinte…Dar sunt frumoase, voioase,cuprind multa bucurie.O zi faina sa ai Ioana!

  5. Dianora Ioana 28 septembrie 2011 la 11:26 Reply

    Aşa este. Bucuria mântuirii Lui… Poţi încerca să exprimi în cuvinte trăirea, dar, oricât ai fi de iscusit în treaba asta, tot o bâiguială îţi iese. Însă această bâiguială este destul ca sa fii înţeles de cei care au ei înşişi aceleaşi trăiri ca şi tine. În acelaşi timp, această aproximare în cuvânt poate stârni curiozitatea şi foamea de Dumnezeu în cineva care se-ntreabă: "oare ce bâiguie ăsta aici?!…" Aşa că: Domnul dă, că are de unde, iar noi să facem partea noastră, încercând să dăm mai departe în dar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: