Mama-cioară

Dianora Ioana

Era o zi de toamnă frumoasă.

Început de octombrie: cald şi-nsorit; lin ca o apă de şes pe vreme bună – fără bulboane, fără caderi abrupte, fără zbucium de valuri sparte în repeziciuni dezlănţuite învolburat. Fără interminabile ploi, fără cer posomorât, fără brume a căror vreme nu venise încă. Un octombrie zâmbitor şi senin, cu fruntea cerului neadumbrită de niciun nor ce ar fi putut să-l rideze, de un albastru impecabil, sticlind nestingherit de vreo umbră de încruntare – ca un bătrân înţelept, a cărui inimă devenise copil.

Un octombrie care-mi oferea laolaltă şi certitudinea rodului împlinit, şi nădejdea unui nou mugur închis în germene în rostul vieţii urmându-şi cuminte cursul orânduit. Fiecare zi a acelui octombrie îmi adusese cu sine o bucurie molcomă, egal distribuită fiecărei clipe în parte, într-o statornică pace a inimii şi într-o încântare reţinută, care-mi asigurau un confort interior suficient pentru echilibrul lăuntric.

E drept că o insinuare vagă mijea în zarea inimii mele – îngrijorarea că acest minunat început de octombrie va avea totuşi un capăt – dar aveam încă tăria de a o ţine departe de mine, datorită împrejurării concrete a acelor încântătoare zile de toamnă.

Octombrie – anotimpul meu favorit!

Căci octombrie e un întreg anotimp pentru mine: toamna în toată splendoarea ei. Poate pentru că tocmai octombrie îi surprinde esenţa: vârsta împlinirii în rodul copt şi în generozitatea culorii, o aparentă risipire care este în fapt o totală dăruire de sine – fără rezerve, fără oprelişti şi necondiţionată întrucâtva.

Primăvara e un anotimp prea exuberant pentru gustul meu. Vara – arşiţa ei mă pune pe fugă. Iarna-i prea frig şi îngheţul ei mă alungă departe de ea.

Numai toamna e anotimpul în care mă simt eu acasă şi octombrie e, după mine, quintesenţa acestui drag anotimp.

Era, aşadar, o zi de toamnă frumoasă.

Am socotit în sinea mea că era vremea să pregătesc locuinţa pentru iernat. Între alte lucruri pe care le aveam în vedere era şi curăţatul sobelor şi al coşurilor de fum. Într-unul din coşuri – acela al sobei din camera mea – îşi avea cuibul o cioară cu puiii ei.

În fiecare primăvară, aceeaşi cioară (dintre cele gri, nu negre) îşi făcea cuib în gura aceluiaşi coş de fum.

În fiecare toamnă, pleca împreună cu puiii, aşa că, reparând puţin coşul, puteam face focul în sobă până în primăvara următoare, când revenea locatara lui obişnuită, pentru o nouă generaţie de pui.

În ziua aceea, nu ştiu ce îngrijorare străină m-a prins şi ce râvnă nesocotită, a căror răutate n-am înţeles-o atunci.

Poate că puiii ieşiseră mai târziu în anul acela sau poate că eu voiam sa încep mai devreme curăţenia de toamnă decât altă dată – nu-mi amintesc. Am rugat pe unul dintre băieţii mei să coboare cuibul cu pui şi să-l aşeze în pod, lângă horn.

Gândeam că-i va găsi mama-cioară acolo şi va avea grijă, în continuare, de ei.

Fiul meu m-a mustrat delicat: „De ce n-ai răbdare câteva zile, că sunt mărişori şi-or să-şi ia zborul curând?…”

Eu n-am dat impotanţă cuvintelor lui: ce ştia el? era doar un copil! Aşa că nu l-am ascultat. (În altă ordine de idei, trebuie să recunosc faptul că multe am avut de învăţat de la copiii mei şi bine ar fi fost să primesc fiecare lecţie cum îmi venea, dar pe multe, eu le-am înţeles abia mai târziu şi numai cu greu m-am deprins cu ideea că ascultarea e reciprocă sau nu e deloc.)

Ispita unei grabe fără rost mă prinsese în ea şi nici prin gând nu-mi trecuse că s-ar fi putut să am răbdare până când puii de cioară aveau să plece firesc din cuibul lor.

De gura mea, băiatul a coborât cuibul cu cei patru pui şi l-a lăsat în pod, lângă horn. Un singur gând m-a neliniştit: să nu-i mănânce pisica. Dar băiatul mi-a spus că pisicile nu mănâncă ciori, fiindcă ele au un miros urât. Aşa că m-am liniştit, zicându-mi că puiii îşi vor lua zborul din cuibul din pod.

Numai că lucrurile au luat o întorsătură cu totul neaşteptată.

N-a trecut mult şi m-am pomenit cu mama-cioară pe pervazul ferestrei mele.

Bătea cu ciocul în geam şi scotea ţipete prelungi, jeluitoare.

Era limpede că nu-şi găsea puiii. Sau poate că locul nu era potrivit pentru căsuţa ei.

Am crezut că se va resemna până la urmă şi că va accepta oferta parcelei de lângă horn.

Dar ea, nu!

Se ridica în zbor cu un vaiet prelung şi cobora iară şi iară, să-mi bată cu ciocul în geam şi să-mi strige a jale.

În ţipătul ei, percepeam un reproş: „unde-mi sunt puiii, de ce mi i-ai luat? Eşti şi tu mamă, ai şi tu patru pui, dar ai tăi sunt la adăpost, nu i-a luat nimeni din cuibul tău…”

Ţipătul ei jeluit mă sfâşia, aş fi trimis băiatul să-i urce cuibul cu puişori de unde-l luase, dar se întuneca şi mă temeam să nu alunece şi să cadă de pe casă.

Peste noapte, mama-cioară n-a mai venit.

S-a adăpostit undeva cât a fost întuneric, poate în locul de unde-i fusese luat cuibul, nu ştiu.

În noaptea aceea, nu s-a prins somnul de mine deloc. Ţipătul îndurerat al păsării mi se înfipsese în inimă şi întrebarea pe care mi-o pusese băiatul mă sfredelea: de ce n-avusesem răbdare vreo câteva zile până când puiii ar fi plecat singuri din cuib?… Aveam un singur răspuns: eram rea!

A doua zi, istoria s-a repetat. Până la prânz, când băiatul a venit de la şcoală, mama-cioară n-a încetat să-mi bată în geam şi să-mi ceară să-i dau înapoi copilaşii.

Când băiatul s-a-ntors, a pus cuibul cu puiii la loc.

Mi-a povestit că mama-cioară i-a dat câteva ocoluri, atingându-i cu aripa creştetul, ca şi cum i-ar fi mulţumit.

Dar ea a făcut încă mai mult de atât.

A coborât în câteva zboruri până în dreptul ferestrei mele; se oprea pe pervaz şi îmi bătea în fereastră cu ciocănituri mai scurte şi repezite, într-un ritm frenetic, tumultuos şi exploziv, ca într-un cântec de bucurie. La fel erau si sunetele pe care le scotea: ele exprimau bucuria şi recunoştinţa fără nicio urmă de reproş.

Eram uimită: cum ştiuse o biată pasăre că eu fusesem capul răutăţilor şi cum de găsise limbajul potrivit pentru mintea şi pentru inima mea? Şi cum pricepuse că mă milostivisem de puiii ei şi de inima ei de mamă şi de unde atâta iscusinţă în a-şi arăta bucuria şi nerăutatea?

Atunci n-am înţeles.

Dar Tu îmi vorbeai printr-o necuvântătoare, prin care îmi trimiseseşi această lecţie de viaţă.

Căci pasărea se dovedise a fi mai pricepută ca mine şi mai înţeleaptă în ascultarea ei fără cârtire faţă de ceea ce îi dăduseşi să fie ea.

Această făptură, al cărei suflet nu e mai mult decât o suflare de viaţă, un abur ce se destramă odată cu moartea ei, nu ieşea din tiparul firii sale create, n-o lua razna pe arătura voii proprii şi nu se abătea de la Cuvântul Tău.

Dar eu, omul, fiinţă raţională şi cuvântătoare, purtătoare a suflării din Duhul Tău, îmi mânasem voia să stric armonia zidirii Tale…

Mama-cioară m-a înţelepţit atunci mai mult decât ar fi putut să o facă o academie de universitari. De atunci, sunt cu mult mai atentă pe unde păşesc, de teamă să nu Te rănesc strivind o fărâmă de viaţă sub pasul meu.

Întâmplarea aceea nu s-a încheiat însă atunci. Ci numai vreo două săptămâni mai încolo.

Acelaşi octombrie, dar: către sfârşit. O dimineaţă senină şi răcoroasă, cu funigei împânzind aerul şi cu ace de brumă sticlind pe vârful ierbii.

Ieşisem în curte şi trebăluiam nu mai ştiu ce.

Eram cufundată cu totul în ale mele şi nimic nu-mi distrăgea atenţia de la ceea ce aveam de făcut.

Nimic până la strigătul acela insistent, care m-a obligat să iau seama de el.

Am ridicat privirea, căci el venea de deasupra mea.

Erau strigătele mamei-ciori: strigăte de bucurie, de blând reproş şi, în acelaşi timp, de recunoştinţă. Ea cobora aproape de mine şi zbura în cerc deasupra mea, spunându-mi ceva în felul ei, apoi, ridicându-se, se aşeza pe coama casei şi mă privea. Şi iar îşi lua zborul în cerc deasupra mea, vorbindu-mi în graiul ei straniu, şi iar se oprea pe coama casei şi mă privea.

La un moment dat, am înţeles: ea nu zbura singură, cei patru pui ai ei o urmau, numai că ei nu coborau până la mine.

Iar ea părea că-mi arată: „vezi, s-au făcut mari acum!”…

A fost acela un zbor de adio, care mă-nlăcrimează şi-acum. Căci mama-cioară şi puii ei au plecat de atunci şi n-au revenit niciodată, să-mi tulbure însingurarea coşului de fum; şi rostul lui pare truncheat de când pasărea nu şi-a mai pus cuibul în gura lui…

Doamne, cât rău poate face un om, stricând echilibrul naturii pe care Tu ai făcut-o bună foarte. Şi câtă bucurie Ţi-aduce el numai când face toate cele cu care Îţi este dator!…

Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă, iartă-mă…

Tag-uri:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: