O ieşiere din scenă: Părintele Vasile (Basilios) Nassar

Dianora Ioana

„O moarte stupidă!” aş zice, dacă n-aş şti că Dumnezeu-Creatorul are un plan cu fiecare dintre noi. El ne aduce pe scena lumii acesteia şi El ne scoate din scenă atunci când ştie că ne-am jucat rolul în actul final.

„O moarte stupidă!” aş zice, dacă n-aş şti că Dumnezeu-Iubitorul ne-a adus la fiinţă în lumea aceasta, ca să ne dea şansa întâlnirii cu El şi bucuria nepământească a comuniunii cu El şi cu semenii, pe care noi dobândind-o, ne vom înveşnici întru ea în momentul în care ne ridică la El.

„O moarte stupidă!” aş zice, dacă n-aş şti că nu venim la existenţă neîntrebaţi şi că-n momentul în care noi spunem „da!” Creatorului, ne asumăm viaţa aceasta (oricât ar urma ea să fie de grea!), precum şi momentul ieşirii din ea.

Ştiind, aşadar, toate acestea, voi zice – nu fără lacrimi în inimă şi nu fără durere, căci om sunt, din carne şi sânge şi mi-e astăzi duhul îngenuncheat sub povara tinei ce-o poartă asupră-şi – voi zice însă, cu toată convingerea: ce fericită şi binecuvântată moarte a avut părintele Vasile Nassar!

A fost sunat şi informat că un enoriaş al sfinţiei sale fusese împuşcat de o grupare teroristă în Hama, Siria, în timpul unei lupte grele şi că acesta avea nevoie de asistenşă medicală. Părintele s-a deplasat numaidecât la faţa locului şi a fost împuşcat în timp ce dădea ajutor semenului rănit. Un alt preot l-a dus imediat într-o clădire alăturată, încercând să-l salveze, dar părintele Vasile a murit după treizeci de minute de hemoragie.

Cât de neaşteptate sunt, pentru noi, oamenii, întâmplările rânduite de Dumnezeu! Îngerul morţii s-a făcut purtătorul soliei unei vieţi: el l-a aşteptat pe părintele acolo unde acesta venise, să scape un om de la moarte şi l-a luat în timp ce sfinţia sa salva viaţa cuiva. Iar preţul gestului său dedicat a fost propria sa viaţă. O viaţă dedicată lui Dumnezeu şi aproapelui şi o moarte dedicată aproapelui şi lui Dumnezeu! Cum ar fi putut muri mai fericit cineva care nicio clipă nu a trăit pentru sine, decât dându-şi viaţa în încercarea de a salva viaţa cuiva? Desigur că Dumnezeu a ştiut şi de glonţul care i-a străpuns pieptul şi axila dreaptă şi desigur că ar fi putut să îl împiedice într-un fel. Părintele era tânăr – la treizeci de ani, avea încă viaţa înainte – şi era un om bun şi curat, la care şi îngerii priveau cu bucurie din Cer. Dar Dumnezeu – Cel fără ştirea Căruia nicio vrabie nu cade pe pământ şi la Care şi perii capului fiecăruia dintre noi sunt toţi număraţi – avea un alt plan cu el şi l-a chemat, dorindu-l a-I fi mai aproape şi mai fericit ca aici, să facă Liturghie împreună cu Domnul, în Cer. Părintele Vasile se bucură acum în Hristos împreună cu Sfinţii, socotit fiind în ceata Mucenicilor, căci şi-a pus viaţa pentru aproapele său.

N-aş şti să spun de ce îmi este atât de drag şi pentru ce moartea sfinţiei sale m-a impresionat atât de profund. Poate, pentru că avea vârsta copiilor mei şi inima mea s-a îndoliat matern. Poate, pentru că, tânăr fiind, şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu şi aproapelui când a ales monahismul – sublim şi înfricoşător de greu mod de a vieţui pe pământ. Poate, pentru că moartea l-a cules dintre noi atât de tânăr încă fiind. Poate, pentru că ultima clipă a vieţii, ultimul gând, ultima dorinţă, ultima bătaie a inimii sale au fost puse pentru viaţa semenului său. Sau , poate: pentru toate acestea la un loc şi pentru altele, de care nu îmi dau seama acum.

Ştiu însă, cu certitudine, că Părintele Vasile mi-a atins inima răspicat, cu un strigăt îndurerat de iubire din însuşi strigătul iubirii jertfelnice a lui Hristos-Dumnezeu.

Tag-uri:Oameni din viaţa mea