Avem noi duhul Ortodoxiei?

comuniune

Dianora Ioana

Am recitit de curând un articol referitor la filmul lui Pavel Lunghin: Ostrov. Articol favorabil acestui film (controversat în spaţiul ortodox) şi care preia două păreri consacrate: pe cea a părintelui Dan Bădulescu şi pe aceea a maicii Ecaterina Fermo.

Dincolo de câteva probleme pe care mie însămi mi le ridică filmul acesta, s-a redeschis în sinea mea o veche rană, provocată inimii mele de dezbinarea de temut din sânul ortodocşilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, de atitudinea de superioritate tributară aroganţei şi orgoliului, străine de duhul Ortodoxiei, a unora dintre cei care au postat comment-uri  la acest articol.

Cât despre dezbinarea care ne sfâşie, ea nu este nici pe departe în duhul Ortodoxiei, ci este, mai înainte de toate, o imediată urmare a căderii din porunca iubirii.

Oricât de grave ar fi problemele cu care ne confruntăm, n-avem nicio îndreptăţire urii noastre de semen care singură este temeiul acestei monstruoase şi înfricoşătoare dezbinări.

A greşit cineva? Iubeşte-l şi roagă-te pentru el!

Nu fă jocul satanei care şi pe Hristos L-a ispitit cu greşelile oamenilor şi cu răutatea din ei, ca să-L determine să Se lepede de iubire – şi, implicit: de Dumnezeu! – sfâşiind tu, de buna ta voie, încă o dată, mult slăbita, îndurerata şi asuprita fire umană!

Nu te fă unealta vrăjmaşului tu, care te crezi ortodox şi încă: mai râvnitor decât alţii!

Ortodoxia fără iubire e un non-sens.

Ortodoxia şi de diavol are milă, chiar dacă nu îl aprobă; şi pe el îl iubeşte ca pe făptura lui Dumnezeu, chiar dacă nu poate face nimic pentru mântuirea lui, de vreme ce el însuşi nu se vrea mântuit şi se încăpăţânează a sta împotriva lui Dumnezeu.

„Ortodocşii”  care aruncă cu pietre în semenii lor n-au ieşit încă de sub Legea Veche şi mă întreb – retoric, desigur! – dacă ei ţin toate cele rânduite de Domnul prin Moise poporului Său. Desigur că nu le ţin, pentru că nu sunt mozaici, dar nici ortodocşi n-au ajuns, limitându-se la Decalog.

Ei trăiesc suspendaţi într-o credinţă îndoielnică, necunoscând pe Dumnezeu cum ar trebui să-L cunoască: aşa cum e El, de vreme ce ei se leapădă de iubire, care-i esenţa învăţăturii Celui ce este El Însuşi iubire.

Iubirea nu se confundă cu prostia, nu se confundă cu erezia, dar ea, categoric, nu are niciun amestec cu noaptea urii de oameni, cu noaptea urii în general, cu noaptea vrajbei şi a dezbinării.

Nu eşti ortodox dacă îţi urăşti semenul, dacă îl judeci şi îl osândeşti. Nici dacă îţi urăşti vrăjmaşul nu eşti ortodox, de vreme ce am primit poruncă – grea, înfricoşată, dar dumnezeiască poruncă – „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (…) Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.” (Mt. 5; 44, 45, 48).

Ce amestec are întunericul cu lumina, ura cu dragostea, vrajba şi dezbinarea cu comuniunea în trupul tainic al Bisericii lui Hristos? Dar Biserica iată că este sfâşiată de către unii din interiorul ei, adânc fiind rănită cu dezbinarea.

Ne facem noi, cei de astăzi, care nu pricepem Ortodoxia în duhul dragostei lui Dumnezeu şi, prin aceasta, ne înstrăinăm de esenţa ei –  ne facem noi, oare,  cozile de topor care doboară pădurea?! Să nu fie!

Că trăim vremuri tulburi, că răsar capete tari de noi erezii, că cei ce ar trebui să ne fie exemplu sunt şi ei ades greşitori (dar cine e om să fie viu şi să nu greşească niciodată cu nimic?) – toate acestea nu sunt un temei suficient pentru căderea noastră din porunca iubirii şi încă – iar asta, ca o culme a ironiei şi a bătăii de joc a diavolului de sufletele noastre – în numele lui Dumnezeu. Ori poate că suntem noi mai adevărat şi mai tari în credinţă decât Acela care ne-a poruncit să iubim pe vrăjmaşi?…

Prin atitudinea ostilă, răutăcioasă, vrăjmaşă, lipsită de dragoste dar îndestulată în mândrie faţă de semenii noştri, se ajunge în final la ostilitatea faţă de Dumnezeu.

Este o gravă eroare să vrei să-L „aperi” pe Dumnezeu cu armele vrăjmaşului Său, cu potrivnicia şi cu ura fără de leac ale aceluia faţă de om. Şi este, în fond, o perfidă erezie, care caută să dezbine în Sine Însuşi pe Dumnezeu, de ar fi cu putinţă: de o parte să triumfe Dreptatea, de cealaltă parte, să se arunce în temniţă Iubirea Lui.

Dar Dumnezeu este Iubire şi însăşi dreptatea Lui este iubirea. Ce va fi la Judecată e partea Fiului Omului a hotărî. Iar un „dumnezeu” după chipul schimonosit al răutăţii din noi este un idol grotesc.

Tag-uri:, , , ,

2 gânduri despre „Avem noi duhul Ortodoxiei?

  1. Ghe.Mar. 12 februarie 2013 la 7:54 Reply

    Multam fain pentru aceasta minunata si frumoasa=dar nu prea placuta,pt.multi=disertatie a iubirii de aproapele si mai ales de Dumnezeu…
    Am vazut si auzit si eu pre unii cum ca,ORTODOXISMUL AR FI MAI SUPERIOR DECAT CATOLICISMUL…Deșii,suntem la fel de CRESTINI INTRU ACELAS HRISTOS si ar trebui sa avem…
    ACEEASI IUBIRE UNII FATA DE ALTII…DAR…
    TOCMAI IUBIREA LIPSESTE…
    SI FARA IUBIRE NU EXISTA DRAG, DE DUMNEZEU…

    • Dianora Ioana 7 martie 2013 la 11:11 Reply

      Ortodoxia pastreaza nealterata invatatura Mantuirorului. Ea este tot atat de superioara catolicismului pe cat este adevarul superior devierii de la el. Dar aceasta nu ne indreptateste sa fim uratori de oameni, orice credinta ar avea ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: