Credem, Doamne! Ajută necredinței noastre!

Vindecarea fiului lunaticImagine: Gabriela Mihăiță David

Noi, cei de azi, ne putem regăsi în durerea tatălui copilului lunatic (Marcu 9: 1-32). În inima lui de fiu al lui Dumnezeu, dar și de părinte al unui fiu demonizat; în deznădejdea lui în fața unei situații cu neputință de rezolvat prin puterile omenești; în nădejdea lui izvorâtă, paradoxal, tocmai din deznădejdea lui la limita rezistenței; în fărâma de credință care l-a adus înaintea lui Iisus, țâșnind năvalnic dintr-un adânc de necredință; în strigătul lui înlăcrimat și de o francă sinceritate: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9: 24)…

După episodul Schimbării la Față, când Dumnezeu-Tatăl dă Însuși mărturie despre dumnezeirea lui Iisus „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” și cere ucenicilor care se aflau de față: „pe Acesta să-L ascultați!” (Marcu 9: 7) , întorcându-se la ceilalți ucenici, îi află înconjurați de mulțime „și pe cărturari, sfădindu-se între ei” (Marcu 9: 14).

La vederea lui Iisus, reacția spontană a mulțimii este de spaimă și de închinare. Pentru ce s-au înspăimântat cei mulți și îndată I s-au și închinat? Iisus tocmai venea de pe Tabor; abia cu puțin timp înainte, Își dezvăluise slava Sa dumnezeiască și fusese mărturisit de Tatăl Însuși, ca Fiu iubit al lui Dumnezeu și Tatăl Însuși ceruse ca Acesta – și nu altul! – să fie ascultat. Chiar dacă, după acest moment, slava Fiului lui Dumnezeu se ascunsese din nou sub veșmântul trupului omenesc asumat, ea tot străbătea, ca o mărturie, din Fiul Omului. Poate că nu atât la nivelul percepției vizuale, cât la acela al intuiției; și mulțimea, simțindu-I dumnezeirea, se înspăimântă și I se închină pe loc.

Nu au aceeași reacție și cărturarii, obișnuiți să treacă totul prin filtrul rațiunii omenești și al unei experiențe livrești superficiale, împietrită la nivelul literei. Acest filtru, pentru care au optat constant, le-a ecranat vederea interioară, opturându-le înțelegerea până la orbirea duhovnicească. Scriptura ca mijloc de apropiere de Dumnezeu a devenit, pentru ei, o piedică în calea cunoașterii, din pricina trufiei minții îndărătnicită în idolatria argumentației ei pământești.

Acestora, Iisus li se adresează – ca, măcar prin cuvânt să-i trezeasca – și îi întreabă: „Ce vă sfădiți între voi?” (Marcu 9: 16). Din context, deducem că sfada lor era pe seama cazului copilului lunatic. Dar nu aflăm răspunsul din gura lor. Căci ei se îndărătniciseră în litera Legii și refuzau duhul ei; de aceea, ei au rămas străini de înțelegerea pe care o dovedise mulțimea neînvățată, care simțise dumnezeirea lui Iisus. La întrebarea Lui, nici unul dintre cărturari nu răspunde. Reținuți până la reticență în fața Omului care-i contrariase tot timpul prin felul Său, dincolo de omenesc, de a fi, ei nu caută Adevărul, ci îndreptățirea gândirii lor limitate.

Iisus primește totuși răspunsul. Dar îl primește de la unul din mulțime (Marcu 9: 17). Omul Îi mărturisește că a adus la El pe fiul său care „are duh mut. Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură, și scrâșnește din dinți, și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.” (Marcu 9: 18-19).

Oare Iisus nu știa pentru ce se sfădiseră cărturarii? Oare El nu știa că, întrebându-i, răspunsul nu avea să-I vină de la ei, ci de la unul din mulțime, care era și tatăl copilului bolnav, cel care purta durerea în suflet și era singurul cu adevărat îndreptățit să-I dea răspunsul?

Desigur că știuse. Dar de ce a mai pus atunci întrebarea și, mai ales, de ce a adresat-o El cărturarilor, despre care știa că ei nu-I vor răspunde?

Mi întâi, pentru că, adresându-Se cărturarilor, le-a dat acestora încă o șansă de a se îndrepta înaintea lui Dumnezeu, despărțindu-se de fățărnicie și căutând Adevărul.

Apoi, pentru ca, la răspunsul primit, să poată El Însuși să dea răspunsul mustrării dumnezeiești: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?! (Marcu 9: 19).

Apoi, pentru a da încă o mărturie despre dumnezeirea Sa, alungând demonul care se sălășluise în copil încă „din pruncie”, adică: de mult timp, dar și poruncindu-i acestuia: „și să nu mai intri în el”.

Și, nu în ultimul rând, pentru a se descoperi înaintea tuturor inima tatălui așa cum era ea, cu nezdruncinata ei nădejde răsărită în mijlocul deznădejdii, cu fărâma lui de credință înrădăcinată încăpățînat în oceanul de necredință care nu l-a putut birui pe om, de vreme ce el a alergat, cu sinceritate, la Dumnezeu ca la Unicul liman al salvării. Paradoxal, acest tată îndurerat, care își mărturisește necredința, dovedește și o credință nestrămutată în puterea lui Iisus de a-i vindeca propriul suflet de necredință: „Ajută necredinței mele!”. Mărturisirea lui, făcută la invitația Domnului, a descoperit în fața tuturor ascultarea lui de Dumnezeu, simplitatea inimii lui, sinceritatea totală, puterea credinței încercată de necredință și nădejdea supremă în ajutorul lui Dumnezeu când nu mai ai nicio nădejde în rezolvări după puteri omenești. Omul acesta neînvățat, din mulțime, un oarecare, neînsemnat înaintea oamenilor, tocmai el a fost ales de Dumnezeu ca, prin el, pe de o parte, să fie mustrată fățărnicia, pe de altă parte, să se dea un exemplu de inimă înfrântă și smerită și să se arate cum Dumnezeu pe aceasta nu o urgisește, ci îi împlinește cererea numaidecât.

Dacă și noi ne-am așeza la rugăciune cu această atitudine interioară a tatălui copilului lunatic, am vedea mari prefaceri, adevărate minuni, în lume, în noi înșine, în cei de lângă noi.

Lui Dumnezeu, nu trebuie să-I spunem multe, ci mult sau, mai bine zis: totul. Lui nu trebuie să-i „povestim” cum stau lucrurile, El știe deja cum stau ele, ci să-i aducem durerea inimii noastre în legătură cu ele. Și durerea aceasta a noastră El o cunoaște, dar, dacă nu-i cerem să intervină, El nu o face peste voința noastră. Pe Dumnezeu, nu trebuie să-L „periem” cum că noi știm că El poate face orice. El cunoaște mai bine ca noi și lupta noastră pentru credință, și îndoiala din noi. La Dumnezeu, trebuie să venim cu totală sinceritate. Să-I aducem inima noastră așa cum e ea: cu durerea ei deznadăjduită, cu îndoiala din ea, cu recunoașterea neputinței de a face cu adevărat ceva, atât pentru noi înșine, cât și pentru cel de lângă noi: ăsta sunt, Doamne, gol de credință și de orice nădejde, eu nu pot face nimic, ajută-mă cum știi Tu!

Adeseori, se întâmplă însă ca, în sufletul nostru, să ne fățărnicim înaintea lui Dumnezeu, căutând să ne acoperim goliciunea inimii, întocmai ca Adam după cădere. Și nu venim înaintea Lui precum suntem, arătându-ne goliciunea și neputința, ci ca cineva care poate el însuși ceva prin credința sa. Dar Dumnezeu împlinește cererile inimii zdrobite de pocăință. Și cine e om, să fie viu și să nu aibă nevoie de pocăință? Noi ar trebui să cerem iertare cu inima înlăcrimată și pentru necuviința gândului că nu avem trebuință de pocăință. Iar acum, când omenirea se află în prag de colaps, pocăința fiecăruia dintre noi poate fi mântuitoare pentru umanitate. Nu doar că noi suntem urmași ai lui Adam și moștenim căderea lui, dar și lumea de astăzi este copilul lunatic al fiecăruia dintre noi. Încă și astăzi, cărturarii judecă și fac socoteli omenești. Încă și astăzi, mulțimea neștiutoare de carte, care Îl caută sincer, Îl află pe Dumnezeu. Dar astăzi, mai mult ca oricând, fiul nostru lunatic are nevoie de strigătul nostru sincer și înlăcrimat, către Dumnezeu. Nu putem face multe, foarte multe. Și totuși: putem face mult! Dacă ne vom înfățișa cu inima noastră săracă și goală înaintea lui Dumnezeu și-i vom cere cu lacrimi: noi credem, Doamne, dar Tu… ajută necredinței noastre! Vindecă lumea aceasta bolnavă de duh mut și surd! Iată, venim înaintea Ta precum suntem: sărmani în credință și goi de toată nădejdea – și cerem cu lacrimi: precum știi, mântuiește-ne! Știm, căci ne-ai spus, că acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune și cu post. Rugăciunea noastră-i puțină și e săracă, iar postirea ni-i tot mai anevoioasă. Ne trage pământul din noi, tot mai vârtos, către pământ. Dar Tu fă milă cu noi, Dumnezeul Puterilor! Și ne mântuiește cum știi. Căci Fiul Omului, Care S-a dat în mâinile oamenilor și a fost ucis de ei, nu a rămas în mormânt, ci a înviat a treia zi, după a fost scris în Scripturi. Apostolii Tăi n-au înțeles cuvântul acesta când l-ai grăit lor. Dar l-au înțeles după ce el a fost împlinit. Iar noi, cei de azi, cunoaștem bine că el a fost împlinit. Înviază întru noi, Dumnezeule, Dumnezeul Puterilor, și să se risipească vrăjmașii Tai! Pentru ca lumea aceasta bolnavă, copilul nostru lunatic, și noi toți, deopotrivă, să ne izbăvim de sub robia duhului rău, căruia Tu îi poruncește să iasă și niciodată să nu se mai întoarcă. Iată, noi credem, Doamne! Ajută necredinței noastre!

Reclame

Tag-uri:,

2 gânduri despre „Credem, Doamne! Ajută necredinței noastre!

  1. In Tacere 31 martie 2014 la 14:23 Reply

    Reblogged this on În Tăcere.

  2. adorcristy 31 martie 2014 la 23:22 Reply

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: