Mărturisire

      Scriu de când îmi pot aminti. De când nu știam literele… Mă țineam după tata și îi dictam cele ce aș fi vrut să le aștern eu însămi pe hârtie și nu puteam. Tata se supunea ascultător dorinței mele copilărești. Ce „scriam” eu atunci erau povești cu zâne bune și cu prinți fermecați. Indrăgisem poveștile Fraților Grimm, pe care mi le citea mama dintr-un tom voluminos, frumos ilustrat. ( Păstrez cartea și acum, ea e un veritabil veteran de război după vârsta pe care o are, după prin câte a trecut și, nu în ultimul rând, după înfățișare…)

      Tata mă lua întotdeauna în serios. Mă trata ca pe un om mare. Niciodată n-a pus la îndoială nevoia mea de a „scrie”. Mai mult: se arăta totdeauna disponibil pentru funcția de scrib, pe care i-o încredințam.

      Când am învățat literele și am putut eu însămi să citesc și să scriu, am fost un copil cu adevărat fericit. M-am jucat până târziu (și îmi plac jucăriile încă și azi!), dar îndeletnicirea mea preferată era să scriu. Când am plecat la liceu, adunasem în urmă un geamantan (la propriu!) de manuscrise. Bunica era cu munca de „secretariat”: ea îmi păstra scriiturile în geamantanul cu pricina.

     Am scris totdeauna cu bucurie. O bucurie vie, nerăbdătoare, fremătândă de așteptare. Nu aveam un alt scop decât acela de a scoate la lumină tumultul tainic al inimii mele. Cuvintele îmi erau totdeauna la îndemână. Ele se iveau în mine ca dintr-un izvor mereu desfundat, cu neputință de stăvilit. Nu era un dicteu automat. Ci o răbufnire a stărilor mele sufletești, care se cereau rostite. Ele mocneau o vreme în străfundul ființei mele, apoi izbucneau la suprafață asemenea unui vulcan revărsat în cuvinte.

      Scriam cu o pasiune neostoită. Cu timpul, scrisul a devenit o a doua natură a mea. Scriam natural, așa cum respiram: n-aș fi putut trăi fără să scriu, așa cum n-aș fi putut trăi dacă aș fi încetat  să respir. Legasem prietenii de vârsta mea însă ieșeam rar la joacă – și atunci jucam fotbal cu baieții de pe strada mea. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam  scriind. Pentru că scrisul mă împlinea.

     Când am intrat la facultate, bunica m-a avertizat: „ai să mănânci toată viața hârtii!…” Cu tot avertismentul bunicii, eu n-am putut să fac altceva. Iubeam limba română. Cu patimă o iubeam. Abia mai târziu am înțeles legatura dintre această pasiune a mea și nevoia mea de a scrie: a stăpâni tainele limbii și a le mânui pentru a exprima cât mai exact o idee ține de tehnica unei bune execuții, întocmai ca mânuirea arcușului pe strunele unei viori, pentru a reda, cât mai fidel și mai expresiv, o anumită linie melodică. În spatele unei bune execuții, se află talent și muncă, dar și stăpânirea detaliilor tehnice care țin de domeniul respectiv.

      Ai mei ar fi vrut să fac Politehnica, zicând că aveam „spirit tehnic”. În măsura în care aveau dreptate, spiritul meu tehnic ținea preponderent (dacă nu cumva – exclusiv!) de tehnica limbii române, unică, în felul ei, ca posibilitate de sugestie și de exprimare. Fiindcă limba româna este un organism viu: ea respiră și crește armonios, potrivit regulilor sale de bază și nenumăratelor sale excepții de la regulă, care, toate, îi dau savoare și unicitate în expresivitatea sa. Cu totul firesc este să fie astfel, de vreme ce limba română este expresia sufletului poetic al poporului nostru. Ea este, de aceea, o voce particulară, cu un timbru inegalabil și modulații uimitoare, de o finețe a nuanței intraductibilă adeseori.

      Peste ani, când grija zilei s-a înmulțit și, nu de puține ori, ea m-a copleșit, n-am mai avut timp pentru scris ca până atunci. Dar tot îl găseam. Îl „furam” din timpul altor activități sau din timpul de somn. Căci nu puteam să nu scriu: n-aș fi putut respira și m-aș fi sufocat…

      In urma cu niște ani, mi-a apărut un roman. Manuscrisul se prăfuise o vreme pe raftul unei edituri craiovene. Cineva a dat peste el, l-a citit, i-a plăcut și a hotărât să îmi ajute să-l public. Acestui om minunat, îi voi rămâne datoare până la capătul zilelor mele. Nu mă cunoștea personal, dar m-a investit cu încredere, precum făcuse tata în copilărie; a investit bani în cartea mea; și, mai ales – a consimțit instinctiv ca Dumnezeu să îmi vorbească prin el, iar faptul că eu atunci nu l-am înțeles nu face ca meritul lui să scadă întrucâtva. Dar iata cum au stat lucrurile. Ne-am întalnit de câteva ori, să discutăm șpaltul. Eu aveam totdeauna obiecții de ordin gramatical și, mai cu seamă, de punctuație. Gramatica asta curge în mine și e o boală la care n-am leac. Pentru mine, o virgulă are o însemnătate enormă. Fiindcă, dacă ea e sustrasă ori este pusă anapoda, poate să schimbe tot sensul pe care eu caut sa îl exprim. Numai că atunci, în împrejurarea aceea, erorile de punctuație nu erau lucruri majore, dimpotrivă: ele erau de suprafață, dar, cum eu eram atentă la ele, își făceau treaba lor foarte bine – îmi săreau în ochi, atrăgându-mi atenția. Numai că eu nu priveam încotro îmi arătau ele: la problema de fond, a conținutului tributar unor greșeli cu adevărat grave, evidente pentru mine acum, dar nu și atunci. Șpaltul se întorcea iar și iar la mine, doar-doar mă voi dezmetici: Dumnezeu îmi atrăgea atenția în felul acesta; numai că nu a pus El Însuși degetul pe rănile textului meu, dar mi-l întorcea sub priviri, ca eu să le vad. Dar eu: nu și nu! – că virgula nu stă bine sau ca lipsește de tot; n-am văzut esențialul către care virgula mă trimitea. In felul acesta, romanul meu a apărut cu erorile pe care le conținea. Două lucruri regret în legătură cu episodul acesta din viața mea: sincretismul religios căruia îi fusesem tributară pe vremea când scrisesem romanul și – osteneala în van, la care l-am supus pe redactor, trimițând șpaltul la corectat, exclusiv pentru semne de punctuație.

      Am apucat să dau vreo câteva exemplare pe la prieteni. Pe celelalte, le-am pus pe foc. Fiindcă, între timp, am aflat – Adevărul. Și El m-a eliberat de sub puterea înșelării de până atunci.

      Impactul ce Cel Care Singur e Calea, Adevărul și Viața a fost și pentru scriitorul din mine – năucitor. Și, într-un anume sens, nimicitor. Căci Piatra de care eu mă izbisem (ori poate că Ea Se izbise de mine!) – m-a spulberat. Nu ca identitate, ci ca mod de gândire și ca atitudine de viață.

      Eu am conștientizat atunci propria mea moarte și am simțit cu putere ca o „trăiam” de mai mulți ani.  Căci moartea fizică e numai un aspect al morții. Moartea sufletului care rătăcește departe de Dumnezeu este cu adevărat gravă, căci ea este tragedia omului total neîmplinit, gol de oricare sens, de vreme ce-i gol de Însuși Dumnezeu…

      Aveam în jur de 36 de ani. O vârstă până la care alții au lucrat în via Domnului din belșug. Greșelile tinereților și ale neștiinței mele, nu le pomeni, Doamne!…

      Până la vremea în care scrisesem romanul, citisem de-a valma tot ce-mi căzuse în mână vorbindu-mi de Dumnezeu. Adunasem în suflet mult întuneric, fără să-mi fi dat seama de el. Când am realizat gravitatea situației mele lăuntrice, totul s-a prăbușit în jurul meu și eu însămi m-am prăbușit – precum o casă care se năruie din temelii. Ceea ce mi se întâmplase era însă firesc: îmi zidisem casa sufletului meu pe nisip. Sincretismul meu religios îmi pusese pașii pe drum străin. Până atunci, trăisem ca într-un vis. Trezindu-mă eu, dispăruseră toate și mă aflam singură, numai eu și neantul pe care îl adunasem în mine. Simțeam cum se căscase în mine o prăpastie înfiorătoare. Adevăratul meu conținut era golul teribil al absenței lui Dumnezeu. Aceasta era însă chiar – moartea mea. Căci omul în care nu-i Dumnezeu este un lemn uscat, bun de foc.

      În perioada care a urmat, am suferit îngrozitor. Credeam că are să-mi fie sfârșitul acolo – ireversibil, irevocabil – și fizic, și sufletesc. Eram cu fața la zid, în capăt de drum înfundat. Înapoi, nu doream să mă-ntorc; înainte – nu știam cum să ies din fundătură, ca să pot să mai merg. Golul din mine căpătase dimensiunea unei singurătaăți de iad. Am zăcut o vreme, prăbușită pe fundul acelei prăpăstii înterioare, zdrobită în căderea pe care o suferisem – din vârful iluziei. Aparent paradoxal, am ieșit din starea aceasta tocmai în momentul în care am avut revelația morții mele lăuntrice.

      Au fost câteva clipe de neputință extremă, de nebunie, aproape, de – iad. Golul din mine mă devora. Eul meu profund era captiv nu doar întunericului și unei absurde lipse de sens, dar și unei singurătăți abisale, care ma dezintegra. Eram cu totul în adâncul deznădejdii.

      Într-o asemenea stare, mi-am lăsat pe un scaun trupul greoi, aproape inert. Am lăsat fruntea să îmi cadă în podul palmelor ridicate pe antebrațele care îmi deveniseră propte pentru o povară prea grea. Mă dureau coatele înfipte în tăblia mesei din sufragerie. Mă dureau brațele încordate sub greutatea capului meu. Mă dureau palmele neputincioase sub povara frunții care-mi vuia. Tâmplele îmi zvâcneau ca și cum n-ar fi trecut sânge prin venele mele, ci păsări prinse în laț…

      În singurătatea aceea extremă, Te-am chemat instinctiv: „Doamne Iisuse, eu nu mai pot…” Și am descoperit cu uimire că nu eram singură: Tu erai chiar acolo, cu mine, și-mi primeai tânguirea cu care mă jeluiam. Am crezut  că acelea erau ultimele mele cuvinte. Că, de la ele încolo, nu poate să mai fie nimic. Eu gândeam c-am să pier în deznădejdea mea fără fund. Nu îmi dădeam seama că primejdia trecuse deja. Chiar în momentul în care eu Te strigasem, Tu și veniseși să mă ridici. Eu încă sufeream, dar inima îmi era adiată de mângâierea Ta.

      Am coborât încet brațele încrucișate peste piept, cu pumnii strânși în dreptul inimii. Simțeam o durere acolo, care mă sfâșia. Era o durere a sufletului meu chinuit, pe care o resimțea însă și trupul meu, căci ea mi se înșurubase adânc în coșul pieptului și sfredelea acolo ca un pumnal răsucit într-o rană vie.

      Mi-am lipit fruntea de tăblia rece a mesei.

      Plângeam încet, calm, liniștit. Deznădejdea se risipise.

      Lacrimile se rostogoleau fierbinți pe obrajii mei. Se înșiruiau cuminte pe un fir nevăzut. Se înnodau în bărbie și cădeau, apoi, ghem, peste pumnii strânși în dreptul inimii.

      Doamne Iisuse, am șoptit încă o dată. Și încă o dată, și încă o dată… Numele Tău îmi alina durerea și-mi mângâia dorul inimii. Căci îmi fusese dor de Tine. Și eu nu știusem nimic. Eu crezusem caă eram cu Tine când Te căutam pe coclauri străine de pașii Tăi… Acum, nu mă mai săturam să Te chem. Strânsesem pumnii la piept ca și cum aș fi vrut să Te țin, să nu îmi mai pleci, de parcă pumnii mei strânși Te-ar fi putut păstra în ei. Te chemam necontenit, să-mi umplu golul din mine, flămând, cu numele Tău, care mi Te aducea odată cu rostirea lui. Eu nu înțelegeam ce făceam. Dar Te aflasem chemându-Te și Tu-mi veneai aproape, tot mai aproape, cu fiecare chemare a mea. De cum Te iviseși în mine, risipiseși coșmarul singurătății mele abisale și eu nu conteneam să chem numele Tău, de teamă să nu Te pierd. Nu îmi doream nimic altceva, decât să Te strig; nu voiam să gândesc altceva afară de numele Tău. Era declarația mea de iubire. Și, cu cât eu Te chemam, cu atât mai drag îmi erai…

      Am adormit cu capul pe masă șoptind numele Tău.

      Nu știu cât am dormit.

      M-am trezit cu numele Tău pe buze și în inima mea. Numele Tău făcea parte din mine. Și el înviase sufletul meu. Iar eu trăiam, cu toată ființa mea, bucuria negraită a întâlnirii cu Tine. Ce bine-mi era să fim numai noi amândoi în inima mea! Doar Tu și cu mine – în strâmtul, întunecatul bordei al trupului meu cu totul pitic…

      La vremea când eu scrisesem romanul despre care aduc vorba aici, Îl căutam pe Dumnezeu acolo unde El nu era. N-am practicat efectiv, dar am citit cărți din varii domenii religioase: yoga, meditația alfa, paranormal și, chiar – teozofie. Credeam în reîncarnare, socoteam că toate religiile sunt bune și că au Același Dumnezeu și habar nu aveam că ajunsesem la falși dumnezei, idoli moșteniți din vechile credințe păgâne sau diavoli de-a dreptul.  Acumulasem o serie de experiențe în nevăzut și, cum n-aveam niciun discernământ, rătăceam ca într-un labirint. Iubirea mea de Dumnezeu era însă reală și arzătoare. În același timp, îmi era necaz pe diavol și voiam să-l demasc. Tocmai eu, care umblam pe cărările lui. Știam că-și bate joc de oameni, dar nu realizam în ce măsură  eram eu însămi bătaia lui de joc. Așa că aveam planuri mari. Alcătuisem o culegere de exerciții gramaticale pentru admiterea în liceu. Textele îmi aparțineau și exprimau idei morale și religioase. Aveam o sumedenie de poezii în același registru, o grămadă de texte în proză și romanul cu pricina. Aveam, chiar, în minte, texte pentru o culegere de probleme de geometrie de clasa a IV-a. Ce doream eu să realizez cu toate acestea? Nici mai mult, nici mai puțin, decât… să schimb lumea! Să-ntorc pe oameni la Dumnezeu. Vai, mie, călăuză oarbă și nepricepută! Scrisesem mii de pagini, sacrificasem atâta timp, credincioasă fiind cu totul căutărilor mele rătăcitoare, în care eu socoteam că Îl aflasem pe Dumnezeu și voiam acum să Îl dăruiesc tuturor…

      Venindu-mi în fire și dându-mi seama de marea iubire a lui Dumnezeu și pentru mine, cea care greșisem atât de mult, prima decizie pe care am luat-o a fost aceea ca m-am întors în Biserica Ortodoxă. Despre scris, n-a mai putut însă fi vorba curând. Căpătasem o puternică teamă și o aversiune teribilă față de ceea ce aș fi fost în stare, fără să îmi dau seama, să mai comit. Afară de asta, mă copleșise o stare de perplexitate față de realitatea că fusesem atât de lesne de dus de nas. Nu îmi venea să cred cât de naivă putusem să fiu. Și cât de plină de mine însămi, fără să realizez mândria care mă stăpânise. În starea aceasta fiind, cufundându-mă eu într-o rugăciune de pocăință (căci îmi părea grozav de rău că făcusem totul pe dos decât intenționasem să fac), Îl întrebam pe Dumnezeu: cum a fost cu putință ca toată buna mea intenție și toată  munca scrisului meu de până atunci să facă asemenea roade otrăvite? Și am primit în inima mea acest răspuns: „Ai vrut să ridici în lume o catedrală și ți-a ieșit un templu păgân…” Era un răspuns trist, din durerea lui Dumnezeu pentru mine. Atunci, rugăciunea mea a căpătat un alt sens. Voiam să știu cum să fac să nu mai greșesc și, în uimirea mea pentru ușurința cu care căzusem, mai înainte în gânduri păgâne, L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate ce aveam de făcut. Și de data aceasta, El mi-a răspuns și am simțit în inima mea acest îndemn al Lui: „Veniți la Soarele Dreptății și lumina Adevărului vă va lumina pe voi…” Dumnezeiesc răspuns: simplu și concis. Dar nu ușor de descifrat pentru mine. Și iată cum mi l-am „tradus”: Soarele dreptății este Hristos-Dumnezeu, Cel Care S-a întrupat pentru noi oamenii și a primit să fie umilit cum nimeni nu s-a mai lăsat umilit și, în cele din urmă, să fie răstignit pentru noi, căci El ne iubește ca nimeni altul. Deci eu îmi pun întrebarea: cum pot veni la El? Și singurul răspuns pe care l-am aflat a fost acesta: lucrând poruncile evanghelice. Așa am căutat eu să vin la Soarele Dreptății: străduindu-mă din toate puterile mele să împlinesc cuvântul Lui, pe care l-am aflat în Evanghelia după Matei: Predica de pe munte (capitolele 5-7inclusiv). Aceasta a devenit literă de lege pentru mine. Și am constatat aievea că Dumnezeu Se află ascuns în cuvintele Sale, iar eu, omul mărunt, de netrebnic pământ, am putința de a-L întalni în poruncile Sale și de a-L trăi în străduința mea de a împlini aceste porunci. Iar trăirea lui Dumnezeu îl face pe om părtaș luminii Adevărului și Adevărul îl face liber de orice cădere în înșelare. Dar, în efortul său de a Se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să-și păstreze smerenia, fiindcă cel mai mărunt gând de mândrie îl face să piardă tot ce a dobândit în Dumnezeu.

      În privința scrisului, abia după mulți ani am putut să-l reiau. Nu fără frică și din altă perspectivă acum. Căci eu astăzi mă tem de cuvânt: eu știu ca poți alina și chiar poți să dai viață, dar poți și să ucizi cu un singur cuvânt…

Reclame

12 gânduri despre „Mărturisire

  1. Anonim 25 martie 2011 la 17:11 Reply

    Am citit si citesc cu mult interes tot ceea ce scrii.Ma regasesc si ne asemanam din multe puncte de vedere…Cred ca nimic nu este intamplator,a fost vointa Lui Dumnezeu ca eu in acea seara sa mi „lipesc”ochii de acea postare…Multumesc Domnului ca te am intalnit(sunt convinsa ca am multe de invatat de la tine!)Cu dragoste,Maria Mihaela.

  2. Anonim 9 septembrie 2011 la 11:45 Reply

    Cred că sora Ioana cu totul pe Altcineva indica, cu dreaptă dragoste pentru aproapele, prin rândurile textului de-sine-biografic de mai sus… .

    Domnul să vă întărească întru Trupul Său, unde purtată aţi fost de Îngeri pentru mare mila Sa!… soră Ioana şi soră Maria (ce nume binecuvântate :)…). Şi pe toţi întru Hristos fraţi ai noştri.

  3. Anonim 6 octombrie 2011 la 7:32 Reply

    Am citit placut tot textul, constatand inteligenta de care dati dovada. A scrie stiu majoritatea, mai greu fiind sa exprime ceva prin scris, sa aiba logica si legatura.
    Nici nu stiu cum am ajuns aici, dar ce pot sa spun este ca imi pare rau pentru dvs., ca ati ajuns dintr-o persoana normala, una indoctrinata, cauza fiind probabil singuratatea si prea mult timp alocat lecturii si scrisului.
    Nevoia de a te simti sub tutela a ceva divin, o am si eu doar ca sunt realist. Am studiat ce mi-a picat in mana din ortodoxie si alte culte religioase, nu pentru a gasi „adevarul”, ci din curiozitate si am ramas placut surprins. Problema este ca fiecare interpreteaza cum vrea aceste scrieri si mi se pare grav sa iti coordonezi viata – tu ca om, in baza scrierilor ce nu au la baza veridicitate autentica, ele fiind in primul rand traduse, adica acele scrieri au sens denaturat.
    Ati fi putut realiza ceva bun in viata, chiar imi pare rau pt. dvs. E de ajuns sa ma uit la bannerul blogului ca sa observ tristetea si dedicatia prietenilor imaginari care nu dezamagesc niciodata.
    Sunt liber ca un soim de Malta, trecand de faza in care imi puneam tamp intrebari existentiale. Nu ma preocupa deloc ce se va intampla cu mine dupa ce voi muri, nu cred in destin si incerc sa traiesc in fapt, niciodata in mit.
    Nu sunt ateu, fiind convins de existenta a ceva, creatorul nostru dar e cale lunga de a crede pana la a oferi ofrande – rugaciuni, cu speranta unei vieti in rai sau stari favorabile in viata de zi cu zi.
    Viata trebuie traita respectand cele lumesti adica legile, un concept ce se delimiteaza de orice religie, ca fiecare contine o anumita conduita care duce usor usor la sonare.
    Poate cand vom muri, ne vom intalni intr-un taram al mortilor, in rai si alte cele, in care vom discuta problema naivitatii in randul oamenilor, problema de la care pleaca acest blog si cele gen.
    Cu admiratie si regret, Damian.

    • Dianora Ioana 7 octombrie 2011 la 0:43 Reply

      Dragul meu Damian,
      îţi mulţumesc pentru că ai rupt din timpul dumitale, ca să-ţi apleci privirea asupra mea.
      Îţi mulţumesc pentru sinceritatea cu care îmi scrii, pentru purtarea de grijă pe care mi-o arăţi, pentru seninătatea cu care priveşti veşnicia şi îţi mărturisesc faptul că intervenţia dumitale m-a mişcat până la lacrimi. Inima mea te-a primit într-însa, oaspete drag, şi te va păstra întru sine, în locul acesta, pe care i l-ai „furat”.
      Te îmbrăţişez în sufletul meu şi te port în rugăciune, suflete scump, nepreţuit.

    • Dianora Ioana 7 octombrie 2011 la 3:50 Reply

      Revin cu o completare, scumpul meu Damian, căci am omis să îţi spun un lucru esenţial.
      Spui că „viaţa trebuie trăită respectând cele lumeşti adică legile” şi ai deplină dreptate. Ai dreptate şi când spui că acest concept se delimitează de orice religie. Precizez însă o nuanţă care poate că ţi-a scăpat. Orodoxia nu este o religie, ci însăşi întâlnirea omului cu Dumnezeu, trăirea lui Dumnezeu în inima omului şi, ca atare, participarea omului la veşnicie în Dumnezeu; urmând calea Ortodoxiei, Îl dobândeşti pur şi simplu în tine pe Dumnezeu, iar de nu ar fi fost aşa, nu m-aş fi oprit aici, eu fiind dintre înverşunaţii căutători ai Adevărului, neputându-mă mulţumi cu răspunsuri trunchiate, cu jumătăţi de măsură, cu viaţa trăită la suprafaţă. A-L cunoaşte pe Dumnezeu într-o întâlnire directă cu El şi a opta pentru a rămâne în intimitatea Lui nu înseamnă a nu da Cezarului ce-i al Cezarului şi lumii în care trăieşti cele ce sunt ale ei, ci înseamnă a aprofunda relaţia ta cu lumea în lumina iubirii lui Dumnezeu la care devii părtaş. A trăi în lume doar pentru lume şi pentru cele lumeşti şi raportat numai la acestea înseamnă a rămâne într-o însingurare fiinţală care, în cele din urmă, te devoră; spun asta din propia-mi experienţă: argumentele dumitale nu-mi sunt străine, de aceea le înţeleg foarte bine şi ştiu câtă dreptate ai privind din acest punct de vedere. Însă, de când Hristos mi-a umplut singurătatea, eu privesc cu alţi ochi aceste argumente. Căci Hristos este viu în mod absolut şi Viaţa Lui mi-o dă mie, numai să vreau. Desigur, în măsura în care eu pot să-L încap. Iar aceasta nu are nimic a face cu imaginaţia, dimpotrivă: exprimă o atitudine de realism maxim, prin trăirea concretă, deşi nevăzută, a lui Dumnezeu în inima mea în mijlocul lumii în care trăiesc şi nu rupt de ea. Iar tristeţea pe care bine ai băgat-o de seamă se datorează profundului meu regret de a nu-L fi cunoscut personal pe Dumnezeu decât târziu şi durerii mele pentru semenii mei care nu Îl cunosc aşa cum e El.
      Nu pretind să mă-nţelegi, dragul meu Damian. Căci, de aş face-o, ar fi ca şi cum aş pretinde să cunoşti gustul unei mâncări din care nu ai mâncat. Pot doar încerca să mă fac înţeleasă punându-ţi în faţa inimii o comparaţie. Desigur că a existat sau există o persoană foarte dragă inimii dumitale; cea mai dragă. Această persoană ocupă un loc central în viaţa dumitale şi în inima pe care i-ai dăruit-o. Viaţa dumitale ţine seama de ea, dar asta nu înseamnă că se împiedică de ea, ci, dimpotrivă, capătă un sens mai adânc prin ea şi prin iubirea pe care i-o porţi, cu atât mai mult cu cât iubirea e reciprocă. La fel se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu, dar la o altă intensitate a trăirii, întrucât Dumnezeu nu este o persoană umană, ci Însăşi Persoana Absolută şi iubirea Lui pentru noi este şi ea absolută şi, deci, de nedescris. Iar viaţa terestră îşi dobândeşte sensul profund, autentic, abia în lumina relaţiei mele cu Dumnezeu, Cel Care mă iubeşte ca nimeni altul şi Care, prin dragostea Lui pentru mine, nu caută să mă despartă de oameni, ci îmi oferă şansa unică de a mă împărtăşi de veşnicia lor întru El. Este taina comuniunii omului cu Creatorul său şi a comuniunii noastre întreolaltă în El. Şi aceasta este iubirea,când poţi pune, fără rezerve, sufletul tău pentru cel de lângă tine.

  4. Anonim 2 noiembrie 2011 la 6:26 Reply

    E minunata povestea „invierii” tale si te numeri printre cei fericiti ca se pot exprima prin cuvant.Este talantul tau si ma bucur ca te-am descoperit…Am recunoscut in relatarea ta trairi ce nu-mi sunt straine…Doar ca eu nu ma pricep a le descrie atat de minunat…Si pe mine m-au trezit cuvintele „Eu sunt Calea, Adevarul, Viata”… Si partea preferata mie din Sf Scriptura este tot”Predica de pe munte” din Matei 5-7…si eu am trait o drama ce ma facea ca, in rugaciune, sa imi strang pumnul , ca pentru a ma simti tinuta de mana de El…si eu L-am cautat in afara, in timp ce El era inlauntrul meu, cum atat de minunat spune si Fer. Augustin…totusi eu inca mai bajbai…simt ca trebuie sa fac ceva mai mult decat fac…nu am inca raspunsul…Mi-e greu sa fiu in acelasi timp si Marta si Maria…Ma ajuti? Eu am credinta ca Dumnezeu mi te-a trimis…(Anelinda)

    • Dianora Ioana 5 noiembrie 2011 la 13:59 Reply

      Draga mea dragă surioară Anelinda,
      te rog mai întâi să mă ierţi pentru întârziere; ea se datorează faptului că am fost plecată câteva zile şi nu am avut acces la net.
      Şi eu mă bucur de întâlnire şi ştiu că sunt mulţi oameni asemenea nouă, care au trecut prin experienţe similare şi care ne înţeleg. Mi-ai pus o întrebare la care răspunsul nu e uşor, deşi el este „da!” din toată inima. Deci, dacă stă cu ceva în puterea mea, te ajut cu drag.

  5. Anonim 6 februarie 2012 la 17:20 Reply

    A scrie la modul in care toata lumea sa poata intelege chiar si cele mai complexe trairi , ganduri sau concepte, nu este usor. Prea putini oameni sunt daruiti cu acest talant in viata lor aici pe pamant. Este prea bine si foarte apreciat de Domnul Dumnezeul nostru a folosi si chiar „multiplica” talantul.
    Nu voi intra in amanunte privind efectul celor citite mai sus asupra propriei mele minti si constiinte…nu doresc nici sa laud si nici sa subapreciez stradaniile cuiva care nu are intentia a se mandri cu cele scrise , cu atat mai mult cu cat scopul scrierii nu este de a crea „literatura” ci de a face o marturisire personala. Marturisire care, evident , a fost simtita ca necesar a fi facuta de catre autoare.
    Raspunsurile primite au fost diferite in continut si modul de exprimare . Ori acest lucru demonstreaza inca o data faptul ca oamenii difera intre ei , se spune ca nu exista „duplicate” pe pamant, fiecare fiinta este unicat.
    Fiecare dintre noi reactioneaza in modul lui specific la stimulii externi care pot fi de natuta fizica , adica materiala, sau spirituala unde incadram si formele de reactie sufleteasca la cele ce ni se intampla.
    Parerea mea, nu pretind ca este de neatacat, este ca nu exista un „sablon” de urmat in felul in care sa ne conducem viata in perioada de timp acordata aici, mai scurta sau mai lunga. Exista insa Cineva care ne poate orienta pe o cale propice fiecaruia dintre noi , daca ajungem sa-L simtim si sa-L intelegem si apoi sa dorim sa stam langa El caci altminterea, calea vietii noastre se infunda sau sfarseste intr-o prapastie de unde nu mai este iesire.
    Iarasi cred ,cu multa convingere, ca experientele, trairile personale , si nu doar lecturile si cautarile febrile in toate directiile (inclusiv cele gresite) sunt cele care ne conduc incet dar sigur spre acel Cineva dupa care sufletul nostru inseteaza desi la inceput nu constientizeaza acest lucru . Se prea poate sa nu ajunga sa stie decat tarziu de tot, dar nici atunci nu este zadarnica aflarea.
    De ce cred cu atata convingere in Calea, Adevarul si Viata cuprinse toate trei in acel Cineva? Am avut de-a lungul vietii mele, care nu este chiar scurta , acel fel de trairi si experiente (multe la numar) care il fac pe om , in cele din urma, sa nu se mai poata indoi vreodata de existenta Domnului Dumnezeului nostru care ne-a dat viata si o bucatica din Duhul Lui. Aceasta farama de duh, de ne luptam cu toata vointa noastra sa nu o pierdem sau de o pierdem sa o recastigam, este Salvarea noastra. Dumnezeu ne da sanse infinite ca numar de a nu ramane in intunericul necunoasterii Adevarului.
    CD

  6. Anonim 19 martie 2012 la 4:38 Reply

    “Psalm” de Lucian Blaga

    O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa,
    Dumnezeule, dar ce era sa fac?
    Când eram copil ma jucam cu tine
    si-n închipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
    Apoi salbaticia mi-a crescut,
    cântarile mi-au pierit,
    si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
    te-am pierdut pentru totdeauna
    în tarâna, în foc, în vazduh si pe ape.

    Între rasaritul de soare si-apusul de soare
    sunt numai tina si rana.
    În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
    O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
    decât cu viata,
    mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
    din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.

    În spinii de-aci, arata-te, Doamne,
    sa stiu ce-astepti de la mine.
    Sa prind din vazduh sulita veninoasa
    din adânc azvârlita de altul sa te raneasca subt aripi?
    Ori nu doresti nimic?
    Esti muta, neclintita identitate
    (rotunjit în sine a este a),
    nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.

    Iata, stelele intra în lume
    deodata cu întrebatoarele mele tristeti.
    Iata, e noapte fara ferestre-n afara.
    Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
    În mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
    ca de-o haina pe care-o lasi în drum.

  7. Araceli 16 iulie 2012 la 22:16 Reply

    congratulations for the writing.http://www.elisabags.com

  8. Leonid Iacob 8 aprilie 2013 la 18:44 Reply

    mulţumire

    Mă-ntorc ,Doamne, către tine
    Din umilul meu ungher
    Şi îţi mulţumesc , Stăpâne,
    Pentru colţul meu de cer,

    Ştiu că tu-mi trimiţi solie
    Prinsă-n toaca de vecernii
    Şi-mi crestezi răbojul vieţii
    Cu însemnul greu al vremii,

    Dar mă mângâi, Ceresc Tată,
    Că mă ţii sub palma Ta
    Şi-mi dai mie primăvara
    Şi iubire dintr-o stea.

    Şi-mi mai dai şi plaiul verde,
    Smălţuit cu dalbe flori
    Şi cuvânt mi-ai dat, Părinte,
    Să doinesc din zori în zori.

    Pentru mările iubirii,
    Pentru oaza de lumină
    Mulţumesc, Stăpân al lumii
    Că mă ţii sub palma-ţi plină.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: