Un strigăt din humă

Iartă-ne, Doamne! Iartă-ne, Doamne! Iartă-ne, Doamne!

Ajută-ne, Doamne, ajută-ne, Doamne, ajută-ne, Doamne!…

Că suntem neputincioși în fața pământului care ne copleșește.

Ridică frunțile noastre din greul țărânii și le îngenunchează la poala Crucii Tale.

În ochii noștri, picură lacrima Maicii Tale și durerea ei la pătimirea morții Tale ascunde-ne-o-n inimă sfâșietor, ca pe-o putere înțelegătoare, biruitoare…

Ruga ei, așaz-o fierbinte în inima noastră. Apoi, rupe-o din noi ca pe însăși suflarea noastră, rupe-o necontenit, fără s-o smulgi din rădăcină; rupe-o din noi ca pe o flacără-vâlvătaie pe care Tu s-o primești jertfă curată. Nu pentru pământul din noi, Doamne, nu pentru pământul din noi, ci pentru arderea nemistuită a Maicii Tale.

Noi suntem fiii ei, după cum Tu i ne-ai încredințat când purtai durerile noastre pe Cruce și-Ți era dumnezeiască milă de noi.

Ne-am ivit pe pământ, dintr-o lacrimă a iubirii lui Dumnezeu.

Ar fi trebuit să creștem frumos, ca niște cununi peste lumea pe care ne-o dăruiseși. Dar noi ne-am prelins în pământ, ne-am amestecat cu țărâna și acum ne îngreuiază noroiul. Nu suntem făclii aprinse pe coamele munților, căci am uitat cum făceam când umblam împreună cu Tine, cu pas domol, în răcoarea înserării, printre pomii din grădina Edenului… Ți-am însingurat plimbarea, Ți-am rănit dorul strigării dintâi…

Doamne, noi, cei de astăzi, nu ne-am ascuns sub veșmântul subțire al frunzelor de smochin. Nu ne vei afla îndărătul gândului de vinovăție, căci l-am alungat de la noi. Caută-ne mai în afund. Ne-am acoperit cu țărâna din noi. Blânda adiere a Duhului Tău nu ne mai mișcă, tunetul glasului Tău ne rămâne neînțeles.

Iartă-ne, Doamne, și ajută-ne să vrem să ieșim din mormânt!

Timpul e scurt, vremea-i aproape.

Răstignit pentru noi, Tu învie în noi, ca și noi să iubim răstignirea și să voim să înviem întru Tine.

Tag-uri:un strigat din huma